„Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?”
„Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvantul meu, îmi pare rău."
50% pelin, 50% cucută. Letal amestecul folosit de Marinar! Aceasta a fost formula care a tranşat lupta în 2004. Aşa cum în 1996 a fost "Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?", dimpreună cu ochelarii scoşi de Constantinescu într-un amestec indicibil de amărăciune şi curiozitate. Aşa cum fusese învăţat de Caramitru. Sau în 2008 "A fost bine la Vîntu aseară?"
Era puternic, nimic nu părea să-l poată doborî. Înfipt cu cele patru labe puternice în pământ, părea etern ca piramidele. Primise binecuvântarea bătrânului Faraon, mângâierea pe grumaz. Chiar dacă vânturile pustiului sunt puternice, mai cade o piatră, mai apare un dosar, mai pică un nas, dar el rămâne. Intact. Etern. Aşa părea. Înfricoşător de calm. Sfinx. Şi totuşi a căzut. Zgomot asurzitor, matahală prăbuşindu-se în nisip.
Băsescu i-a simţit din prima zi lipsa. Materia are nevoie de anti-materie. Puterea de Opoziţie. În 2004, el, Băsescu, s-a trezit singur pe câmpul de luptă. Nici măcar nu a avut în obrazul cui să-şi urle victoria. Strigătul ritual a fost înăbuşit. Prea era pustiu.
Pe locul gol, lăsat de Golem, au apărut figuri noi. S-au ridicat împotriva lui, răsăriţi de unde nu se aştepta. Multe, chiar din propria- i tabără. Tăriceanu, Patriciu, Olteanu. Şi dincolo au apărut stele noi. Geoană a ridicat Congresul PSD în picioare. În spate a urzit Hrebenciuc. După Năstase, a fost eliminat şi Iliescu. Ce se întâmpla, Doamne? Jocul era bulversat.
Traian Băsescu ar fi preferat să continue bătălia împotriva lui Iliescu şi Năstase. Primul s-a ţi