Intrarea efectivă a României (şi mai cu seamă a armatei române) în alianţa cu Hitler, odată cu atacul asupra Uniunii Sovietice de acum 70 de ani, rămâne în analiza de azi ceea ce ea a fost şi atunci: un eveniment politic şi militar ubicuu şi complex, despre care în egală măsură se poate spune că a fost o eroare, dar şi că a avut, totuşi, o legitimare istorică. Această ambivalenţă derivă dintr-un detaliu concret (şi, atunci, dramatic) al geopoliticii româneşti la începutul anilor ’40 ai secolului trecut: pur şi simplu, România era prinsă pe linia previzibilă de contact dintre două puteri totalitare – Germania hitleristă şi URSS stalinistă –, fără nici un alt aliat regional sau occidental valid şi dispus s-o ajute să „evadeze“ din această capcană.

România anului 1941 – aliata lui Hitler, luptătoarea pentru recuperarea Basarabiei şi, totodată, luptătoarea contra „pericolelor“ slav şi comunist – poate fi analizată pe trei coordonate întrepătrunse: I)prăbuşirea unui anume sistem de alianţe; II)supralicitarea constantă a lui Ion Antonescu în privinţa implicării sale în „planul Barbarossa“ III)legătura specială dintre Conducătorul Antonescu şi Führerul Hitler. I. Căderea Franţei – şi mai mult de atât „Momentul astral“ al neşansei româneşti a fost căderea Franţei, pe 22 iunie 1940. Spunând aceasta nu însemnă că pasăm responsabilitatea pentru destinul ulterior al României (sau al generalului/mareşalului Antonescu) pe umerii Franţei. Şi nici că am căuta un alibi pentru incapacitatea Bucureştiului de a-şi apăra prin forţe proprii frontierele din 1920 ale ţării. Ci înseamnă, pur şi simplu, a recunoaşte impactul determinant pe care criza franceză l-a avut asupra situaţiei de fond a ţării, asupra moralului românilor şi al liderilor lor. Odată cu Franţa, s-a prăbuşit un întreg sistem de alianţe de care România Mare îşi legase destinul. România – în politica sa externă –