Ideea de dialog, îmbrăţişată de putere sub presiunea protestelor de stradă are, deocamdată, un sens unic: opoziţia (înţelegând prin aceasta nu doar opoziţia politică, ci şi pe cea civică) reclamă – puterea renunţă.

Guvernul condus de Emil Boc a trecut, de la intransigenţa asumării răspunderii, la renunţare. A fost, mai întâi, Legea Sănătăţii, proiectul împotriva căruia s-au pronunţat vehement înşişi specialiştii din sistem. După circul cu demisia lui Arafat, s-a anunţat că guvernul renunţă să mai pună proiectul în discuţie publică şi-l retrage. De pe site-uri.

În plin scandal, o altă încercare de dezamorsare a tensiunii vine dinspre ministrul Mediului. N-o să fiu naiv să cred că a fost ideea dlui Borbely, după cum nu cred nici că a fost doar iniţiativa sa la introducerea imbecilei “taxe de poluare”, fără nici o legătură cu poluarea. Deci, s-a anunţat că aplicarea taxei se amână cu un an. Până trece furtuna.

Despre demiterea “prin corespondenţă” a lui Baconschi nici nu vreau să mai insist. A fost dat afară nu pentru că ar fi făcut erori profesionale – deşi a făcut, Slavă Domnului – ci pentru o exprimare “nefericită” pe blog. Stupefiant! Păi mulţi ar trebui urgent daţi afară pentru prostiile pe care le înşiră pe bloguri. Odată cu mazilirea lui Baconschi, succesorul său anunţă că ideea în slujba căreia se pusese timp şi suflet, fostul ministru – votul prin corespondenţă – s-ar putea să fie abandonată.

Prima întrebare pe care ţi-o poţi pune este: cât de serios şi de competent este un guvern care renunţă atât de uşor la deciziile sale? Cât de serios a fost când le-a promovat? Şi – mai ales – care ar fi fost situaţia dacă nu ar fi renunţat la ele?

Deci, hai să nu răsuflăm doar uşuraţi şi să cerem să ni se răspundă la întrebările care rămân în suspensie.

Mai întâi, despre proiectul Legii Sănătăţii: ce principiu a stat la baza “experimente