Prea fericitul Patriarh Teoctist (1915-2007) al Bisericii Ortodoxe Romane s-a stins la 92 de ani – virsta la care patriarhul biblic Avraam primea legamintul cu Dumnezeu, daruindu-l apoi in custodia poporului ales. „Zilele anilor nostri sint saptezeci de ani; iar de vor fi in putere optzeci de ani si ce este mai mult decit acestia osteneala si durere“ spune Psaltirea. Patriarhul a murit intr-o durere lipsita de agonie, la capatul unei vieti de-o longevitate aproape fara egal in istoria ierarhilor ortodocsi romani.
Cel devenit calugar la 14 ani si intii-statator al Bisericii la 71 de ani si-a lasat o amprenta imposibil de negat asupra vietii religioase din ultimele decenii. Nascut in tinutul Botosanilor, Patriarhul a supravietuit trecerii a doua conflagratii mondiale, razboiului rece si unei tranzitii incheiate prin condamnarea istorica a comunismului de catre statul roman. Contestat fatis, dar pretuit indeaproape, PF Teoctist apare in amintirile celor care l-au cunoscut nemijlocit ca un patriarh dedicat virtutilor moderatiei: hitru si blajin, ca orice moldovean sadea, impregnat de cumintenia monastica a rostirii, abil in arta diplomatiei, echilibrat in gesturile publice si conservator in optiunile private.
Judecatile finale despre meritele si defectele PF Teoctist, in acest moment, nu pot fi decit deplasate sau premature. Ceea ce se distinge intr-un exercitiu de obiectivitate minimala este faptul ca intii-statatorul Bisericii a murit impacat in apropierea sarbatorii Schimbarii la fata (6 august, cind isi serba numele de monah).
PF Teoctist a fost un patriarh respectat de suflarea crestineasca. Este adevarat, n-a fost poate niciodata la inaltimea asteptarilor exprimate de intelectualitatea crestina – ea insasi vulnerabila in fata parabolei „paiului si birnei“. Lumea s-a raportat la Patriarh cu asteptari adesea imposibile, uitind faptu