Motivaţie

Graţie activităţii din ultimii de 20 de ani a unor publicaţii româneşti, s-a reuşit promovarea unui puternic curent naturist. Acesta a legat elementele de civilizaţie rurală din spaţiul românesc, atâtea câte au mai rămas, cu medicina alternativă cultă din actualitate. După anii 1995, şi mai ales după 2000, aproape toată media a inserat subiecte despre sănătate prin prisma naturismului. Aplecarea aceasta spre naturism, în spaţiul românesc este fireasca. Merge pe un fir neîntrerupt, într-o arie ce a scăpat de influenţele vestului. Încă mai avem vie o oarecare tradiţie şi în mod cert o înclinaţie spre natură şi naturism. Chiar dacă nu mai sunt mulţi ţărani în adevăratul sens al cuvântului, mai avem sate şi oameni care îşi pot măcar aminti cum era acum 30, 50 sau chiar 70 de ani.

Pe de altă parte în mod evident, în raport cu dezvoltarea interesului populaţiei faţă de subiectul naturism, re-instruirea personalului de specialitate nu a ţinut pasul decât într-o mică măsură. Acesta este şi motivul pentru care câteodată apar în unele publicaţii articole tulburătoare. Un asemenea articol, dintr-o presă de provincie, postula “românii mâncau acum o sută de ani la fel de gras, dar se făcea mai multă mişcare”. Aceasta m-a incitat să scriu despre lucruri care nu încap în manualele de istorie şi a rezultat acest excurs istoric alimentar.

Ce mâncau de fapt românii acum 100 de ani? Ce au mâncat dacii, sau trăitorii din cultura Cucuteni, ori înaintaşii lor?

Preambul

Se cunoaşte faptul că în fixarea unui tip de alimentaţie sunt implicaţi numeroşi factori. Într-un fel se mănâncă la Cercul Polar şi altfel la Ecuator. Una puneau pe masă românii ca popor stabil, şi alta mongolii migratori.

Istoria naturală (factori geografici, climatici) şi politică, migraţiile, organizarea statală, factorii sociali şi cultur