Mihai Neşu a hotărît să scrie editoriale pentru Gazetă şi spune că vrea să fie cel mai bun. Nu este o ameninţare, ci un avertisment. “O să vă iau toate premiile”, ne transmite Mihai din Olanda. Apoi conştientizează ceva. Nu îi place să aibă şefi, iar viaţa l-a dus în situaţia să îi aibă şefi chiar pe jurnalişti. Bineînţeles că glumeşte, dar e o glumă cu bătaie mai lungă. Aşa e, Mihai, nu ştii niciodată ce îţi rezervă ziua de mîine. Uite că deja încep să pierd puncte în faţa ta, fiindcă tu ai fi ultimul căruia să-i explic asta.

Mă bucur că vrei să scrii pentru cititorii Gazetei. Pentru ei în primul rînd, apoi pentru noi, colegii tăi. Mă bucur întotdeauna cînd apare un om ca tine, care are ceva de spus. Din perspectiva audienţei, cel puţin la început, ne vei surclasa. Blogul îţi va fi inundat cu mesaje pozitive. Iarăşi nu îţi explic din ce motiv, un editorialist are răspuns la orice. La început te vei simţi proaspăt, nou, plin de idei. Vei aştepta cu bucurie ziua în care trebuie să îţi predai articolul.

Te vei îngrijora pentru fiecare virgulă pe care o vei pune în text. Apoi. Ei bine, apoi, după o perioadă, nu ştiu cît, va începe greul. Vei simţi teama că te repeţi, că începi să intri în rutină. Din cînd în cînd, îţi va veni să şi critici, să te revolţi, numai că lumea aşteaptă altceva de la tine, nu “ură” ca de la ziariştii de profesie. La un moment dat, te vei gîndi mai mult la ei, la cei pentru care scrii, decît la ce scrii. Zilele inspirate vor fi mai rare, cele gri se vor înmulţi. Pe scurt, vei descoperi o meserie un pic mai complicată decît pare de pe margine. Ca şi fotbalul.

Eu te aştept cu drag. Avem nevoie de aer proaspăt. Sinceritatea este singura noastră armă, aşa că ai mare grijă de ea! A, şi încă ceva. Atunci cînd vei pune punct unui articol pe care l-ai scris din suflet, vei simţi ceva care seamănă cu bucuria de a juca fotbal. Să ştii