Exceptind Occidentul si celelalte citeva enclave in care conducerea personalizata s-a dovedit capabila sa coexiste cu democratia liberala, bilantul este sumbru. Iar daca statisticile ne spun ca astazi democratia o duce prost pe plan mondial, nu ar trebui sa ne mire ca regresele cele mai vizibile au loc in tari in care presedintii sint puternici. Presupunind ca o institutie de presa ar trebui sa aleaga o tema politica pe care sa o abordeze saptaminal, dar fara sa se repete si fara sa plictiseasca opinia publica, una dintre cele mai bune variante ar fi, indiscutabil, prezentarea ispravilor presedintilor lumii. Marile vedete ar fi, desigur, cei alesi prin vot direct in state din lumea a treia si din spatiul post-sovietic (parte din fosta "lume a doua"). Dar sa nu-i uitam pe populistii latino-americani, tot mai deranjati de procedurile constitutionale care nu-i lasa sa candideze de cite ori doresc. Exceptind Occidentul si celelalte citeva enclave in care conducerea personalizata s-a dovedit capabila sa coexiste cu democratia liberala, bilantul este sumbru. Iar daca statisticile ne spun ca astazi democratia o duce prost pe plan mondial, nu ar trebui sa ne mire ca regresele cele mai vizibile au loc in tari in care presedintii sint puternici. Sa luam cazul ultimelor zile. In Mauritania, in Indonezia si in Kirghistan au avut loc alegeri prezidentiale, pe care - surpriza! - titularii le-au cistigat fara probleme. Cum poate un general din armata Mauritaniei, la nici un an dupa lovitura de stat care l-a adus la putere, sa piarda alegerile prezidentiale? De ce ar trebui sa-si faca griji electorale liderul kirghiz, desi el insusi a venit la putere, acum citiva ani, pe un val popular asemanator revolutiilor colorate? Indonezia, o tara care da semne ca ar fi cu adevarat in tranzitie catre democratie, pare sa faca exceptie: acolo seful statului a ajuns in functie prin alegeri libere