M-am întâlnit, deunăzi, cu o colegă din vremea "cotidianului" lui Raţiu. Discuţie veselă, până la plată, când am observat un soi de fâstâceală. Cu greu i-am smuls o mărturisire. Mai avea zece lei în portofel şi astea erau toate resursele ei până săptămâna următoare.
"Eşti şomeră?" Nu. Lucrează într-o editură, dar editura merge greu, cărţile se vând greu, banii din librării se întorc şi mai greu. Şi atunci? Păi, a oftat ea, are un salariu mai mic ca acum cinci ani, deşi munceşte la fel de mult. Cât de mic? Hm… o mie şase sute de lei.
După ce plăteşte tot, întreţinere, telefon, lumină, rată la bancă, cablu, rămâne cu mai puţin de jumătate. "Totul e foarte scump şi nu izbutesc să mă chivernisesc, mănânc mai puţin, am redus ţigările sau iau de la contrabandă, cumpăr cea mai ieftină cafea, dar, invariabil, rămân lefteră cu o săptămână înainte de salariu. Dacă salariul întârzie – şi întârzie din ce în ce mai des –, mă împrumut…" Cu o mină foarte nefericită, m-a tapat de cincizeci de lei. Până la salariu. "Am să ţi-i dau, să ştii!"
Până aici, nimic deosebit. Cel puţin jumătate din populaţia activă a României, la stat sau la privat, e în această situaţie. Mult mai mult de jumătate câştigă sub salariul mediu pe economie, salariu cu care guvernele ultimilor ani se tot laudă. Raportat la regimul preţurilor, venitul mediu e sub cota de sărăcie. Îngrijorarea salariatului tipic e firească. Nu ştiu dacă e afectată calitatea muncii, dar fiecare e obsedat să nu fie dat afară. Cei de la multinaţionale muncesc, în medie, 10-12 ore pe zi.
La privat, noţiunea de sâmbătă liberă a fost ştearsă din dicţionar. Nu spun nimic nou dacă afirm că dispar în bezna financiară taxe şi impozite. E celebru cazul unei jurnaliste care, ajungând la maternitate, a descoperit cu stupoare că asigurarea medicală nu-i fusese plătită. Dar şi mai dramatice sunt cazurile tinerelor ma
