Ceauşescu urmărea ce se petrece la Praga, unde intelectualii îl susţineau pe Dubcek, iar scriitorii erau printre cei mai activi. Un cotidian de mare tiraj publică extrase dintr-o stenogramă a unei întâlniri din mai ’68 dintre Ceauşescu şi o mână de scriitori ai epocii. Unii au citit materialul ca pe o nouă dezvăluire a unor „porcărele cu ’telectuali“. Se citează exemple de servilism, de bufonade, de delaţiune, de rivalităţi şi vanităţi, de aservire de către partid chiar şi a celor mai sofisticate minţi din lumea scriitoricească. Un oprobriu adus faunei „scriitorilor“ – ar fi însă reacţia cea mai comodă. Nu îţi trebuie prea mult ca să iei în derâdere şi apoi să condamni. Aş pune accentul puţin altfel. Aş citi acest episod, de altfel nesingular într-o serie mai lungă, în contextul istoric.

Suntem cu patru luni înainte de scena balconului, când Ceauşescu i-a criticat pe sovietici pentru invadarea Cehoslovaciei - moment în care Occidentul l-a luat în braţe şi l-a ţinut aşa până în martie 1985 -, când şi-a orientat simpatiile spre Gorbaciov. Ceauşescu va sfârşi tot după o scenă a balconului, petrecută 21 de ani mai târziu, în acelaşi loc, în circumstanţe diferite.

În mai ’68 se găsea la putere de trei ani şi încerca să devină nu numai formal nr. 1, dar să aibă întreaga putere. Anii ’65-’71 au fost aceia ai unei semiliberalizări, cam la jumătatea drumului încercat de Hruşciov şi Dubcek. Ceauşescu nu era sincer în aşa-zisele sale reforme. Îi convenea detaşarea de Moscova în ce făcea Dubcek, pentru că dădea apă la moara propriei sale politici externe.

Dar refomele interne începute la Praga îl speriau şi le respingea. În sufletul lui rămăsese un stalinist convins, cu şcoala Doftanei şi a Caransebeşului, unde învăţase tot ce ştia în materie de politică. Dar în 1968, dacă voia să îşi afirme supremaţia în partid, trebuia întâi să scape d