Este astăzi unanim acceptat faptul că peste stratul latin, adstratul slav este, fără umbră de tăgadă, cel mai semnificativ în fizionomia lexicală a limbii noastre până în veacul al XIX-lea.

Într-un text anterior, m-a ocupat de influenţa paleoslavă, slavonă şi a graiurilor din sudul şi sud-vestul ţării: ale bulgarilor şi sârbocroaţilor, cu precădere. Să ne întoarcem acum privirile spre celelalte orizonturi, pentru a înţelege în întregime ocolul slav, dar nu înainte de o necesară paranteză.

Dacă, pentru contemporani, româna pare de o sonoritate puternic neoromanică, cu un colorit local fireşte, asta se întâmplă pentru că aceştia vorbesc, citesc şi scriu limba nouă. Reromanizarea a însemnat, cu precădere, lepădarea de limba „vechilor cazanii” şi introducerea frenetică, din Apus, a unui număr impresionant de elemente latineşti savante, italienisme dar, mai cu seamă, franţuzisme.

Din franceză, am preluat sintaxa neolatină, matricea discursivă, primenind şi vocabularul cu peste 15000 de elemente! Astfel, după o perioadă deloc uşoară, aşa cum a descris-o, cu un umor fin, Şt. Cazimir în Alfabetul de tranziţie, am început să scriem cu alfabet latin, calchiind sintaxa necesară şi făcând ca româna să sune ca o desăvârşită odraslă a romanităţii.

Dar este îndeajuns să deschidem cronicile medievale sau Biblia, de la 1688, a lui Şerban Cantacuzino, pentru a pricepe fără echivoc că tranziţia a însemnat de drept o „ruptură”. De aceea, noi nu putem să-l citim pe Cantemir cu uşurinţa cu care cu spaniolul îl citeşte pe Cervantes, sau portughezul, pe Camões. La noi, limba cea nouă se va aşeza definitiv odată cu statul lui Carol I, Întemeietorul.

Acestea fiind zise, să cercetăm fugitiv influenţa slavo-răsăriteană şi nordică. Deşi incertitudinile etimologice persistă, laolaltă cu sugestiile de pătrundere pe două căi, dubla şi multipla etimologie, cum mai spune