Criticul literar Eugen Simion vorbeşte despre cumplita foamete din vremea în care „se înfiripa comunismul“ şi despre compromisurile care au păstrat literatura română în biblioteci publice şi în sertare, în ciuda grelei poveri a proletcultismului.
Din curtea aceasta, înalt cât betonul care o împrejmuieşte, ne priveşte chipul poetului, cronicarului, conservatorului Mihai Eminescu. E chipul matur al romanticului şi ne priveşte aşa, absent, de pe un banner uriaş, din dreapta a trei tomberoane de gunoi. Nu e nimic răscolitor aici, niciun iz de istorie ori de magie în slove. E atât: poetul, pe un gard. Perfect urbanism! Suntem la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi ne pregătim pentru interviul cu preşedintele Eugen Simion, eminescolog, critic şi istoric literar, academician. Vom vorbi despre Eminescu, Nichita Haş Stănescu, despre sinucigaşul Marin Preda. Vom mai vorbi despre cultură şi despre rezistenţă, despre dosarele însângerate ale Securităţii, despre mici păcate, mici laşităţi. Cum judecăm toate acestea? Eminescu e pe gard şi, spune un cântec, „Eminescu să ne judece!“. Vom vorbi despre toate acestea şi, în plus, despre Parisul anilor ’70. Toată viaţa lui Eugen Simion. Dar Eugen Simion întârzie câteva minute şi, pentru moment, tot ce putem vedea noi în curtea aceasta este poetul, pe un gard. Perfectă deghizare!
Eugen Simion: Dacă puteţi să-mi puneţi întrebări care nu mi-au mai fost puse...
„Weekend Adevărul“: Nu ştim ce e în spatele omului Eugen Simion.
Nu sunt o persoană publică. Am fost preşedinte al Academiei timp de opt ani şi alţi patru ani – vicepreşedinte, iar acesta a fost primul meu serviciu public. Eu am fost toată viaţa mea profesor la universitate şi critic literar.
Ce v-a făcut să vă îndreptaţi către literatură?
S-a întâmplat la Ploieşti. Eu sunt prahovean – şi, ca un detaliu, colegul