Atacurile aeriene limitate ar suferi, acum, de un triplu deficit: de legalitate, de legitimitate, de subordonare faţă de ceea ce ar trebui să fie scopul strategic al SUA.
În articolul de săptămâna trecută, am expus câteva consideraţii preliminare pe marginea unei posibile - şi foarte probabile - intervenţii militare în Siria întreprinse de Statele Unite, cu sprijinul unei coaliţii internaţionale ce ar putea cuprinde Franţa, Turcia şi alte câteva state, inclusiv ţări arabe. O astfel de intervenţie, în forma în care se profilează şi cu obiectivele enunţate, este inoportună. Voi schiţa, în cele ce urmează, un argument în favoarea unui alt tip de demers.
Normele internaţionale împotriva utilizării armelor chimice sunt, în sine, o expresie a revoltei civilizaţiei împotriva cruzimii inumane, după primul război mondial. În momentul introducerii lor, iniţiatorii procesului au contat pe sprijinul opiniei publice internaţionale. Într-un sens foarte important, însă, conţinutul lor intră în coliziune cu ordinea bazată pe suveranitatea statală, reconfirmată după 1945. Nu este, desigur, singurul domeniu în care se întâmplă aşa ceva. Iar lumea de astăzi este caracterizată de amoralism auto-interesat, astfel că încercarea de a câştiga sprijinul opiniei publice internaţionale a eşuat. SUA au forţa de a sancţiona regimul de la Damasc, dar nu pot folosi instrumentele ONU şi nu se pot baza pe o largă susţinere internaţională şi - explicabil după episodul Irak 2003 - nici pe una internă.
În aceste condiţii, SUA şi partenerii occidentali ar trebui să se reorienteze spre scopul enunţat deja, dar de care par a se fi îndepărtat. Este vorba de sprijinirea Consiliului Naţional Sirian (CNS) şi a Armatei Naţionale Siriene (ANS) să obţină o superioritate covârşitoare în războiul civil şi să negocieze de pe poziţii de putere cu elementele din nucleul dur al regimului Baath (făr