Florian Bichir: „Departe de a fi nişte autişti, nişte oameni rupţi de realitate, ierarhii noştri au simţit momentul greu prin care trec ţara şi poporul“.

An de an, parcurg cu grijă toate pastoralele pe care le primesc sau pe care le descopăr pe site-urile episcopiilor. Unele sunt mici bijuterii lingvistice, altele mustesc de duhovnicie, câteva sunt mai stângace. Aş putea face chiar un top al acestora, dar mă tem de vanitatea unor vlădici.

Anul acesta, ancorat ca de obicei în actualitate, Patriarhul Daniel a punctat, făcând apel la familia creştină, care se află într-o criză economică, morală şi spirituală. A făcut apel la ortopraxie, adică la rodirea credinţei prin fapte.

PS Visarion, episcopul Tulcei, scrie şi el despre nevoia de ortopraxie: „Să fim buni şi generoşi în aceste sfinte zile de sărbătoare şi să căutăm să-i ajutăm după putinţa noastră pe cei aflaţi în lipsuri şi nevoi, pe cei bolnavi şi singuri, ca să simtă şi ei bucuria Naşterii Domnului“. Şi ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, atrage atenţia că: „Dumnezeu nu produce moarte şi stricăciune, ci oamenii o produc, prin săvârşirea păcatului. Moartea păcatului poate fi alungată prin comuniunea cu Dumnezeu, izvorul nemuririi şi al vieţii, prin rămânerea în legătură responsabilă cu Hristos“.

Departe de a fi nişte autişti, nişte oameni rupţi de realitate, ierarhii noştri au simţit momentul greu prin care trec ţara şi poporul. PS Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, nu uită să le transmită credincioşilor: „Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte. El ştie că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită şi ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică“.

Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza, face o radiografie crudă, dar reală a societăţii: „În lumea noastră tot mai secularizată, sensul şi trăirea creştin