Disoluţia autorităţii, o formulă atât de dragă analiştilor, produce efecte în primul rând în familii, iar apoi în şcoli. Einterzis să interzici? Ce vorbă frumoasă, ce poruncă nobilă şi, totodată, ce bumerang de temut! În vremea permisivităţii depline, gânditorii se străduiesc zadarnic să acopere vacarmul şi să-şi transmită mesajul. Nimeni nu mai pune preţ pe ochii lor care văd departe, nimeni nu-i mai ia în serios. Şi, oricum, lumea s-a sucit. Detestabil nu mai e infractorul care comite frauda, ci vigilentul care o semnalează. Vinovat nu mai e politicianul care fură, ci ziaristul care descoperă raptul. Dacă tot e interzis să interzici, n-avem decât să învăţăm să nu învăţăm. Cele două situaţii se leagă şi dau împreună măsura derivei. Am început lungul drum spre nicăieri, surzi la avertismente şi rugăminţi. Nimeni nu pare a crede că absenţa regulilor duce la haos, că democraţia şi autoritatea nu se exclud, că privirea întoarsă prea insistent spre sine poate dăuna. Dictatura plăcerii, tirania interesului individual şi patologia excesului sunt stâlpi de nisip pe care se poate clădi cel mult o casă de fum.

Şcoala se numără printre suferinzii majori ai societăţii. De ce? Nu neapărat fiindcă interdicţia asupra interdicţiilor a început să funcţioneze şi la noi. Mai degrabă din cauză că principiul ei fondator – transmiterea de cunoştinţe – a fost dinamitat. Şcoala a devenit un club, un instrument de socializare sau, dimpotrivă, un mediu favorabil confruntării şi conflictului. Destui elevi profită de apatia sau de teama profesorilor şi fac lucruri altădată de negândit. Disoluţia autorităţii, o formulă atât de dragă analiştilor, produce efecte în primul rând în familii, iar apoi în şcoli. Micul prinţ de care părinţii trebuie să asculte cu sfinţenie acasă se prezintă la şcoală cu o mie de drepturi şi aproape nicio obligaţie. Ajuns acolo, el urmăreşte predilect înfr