E nevoie de o nouă revoluţie. A clasei manageriale, a centrelor de competenţă din această ţară. Ce nu poate face Guvernul ni s-a spus: nu poate să scoată ţara din criză. Cine a sperat asta s-a înşelat. Pe cale de consecinţă, salvarea vine din altă parte, fără ca noi să ne străduim sau măcar să ne propunem să acţionăm în vreun fel. Este simplu să te gândeşti că, odată ce economia mondială depăşeşte recesiunea şi începe să dea semne de revenire, efectul se va resimţi şi la noi, iar lucrurile vor fi ca înainte.
Din păcate, această evoluţie nu este obligatorie. Chiar în vremuri de prosperitate globală, multe state s-au scufundat în crize, din care unele nu au mai putut ieşi. Pur şi simplu au pierdut cursa, au părăsit scena, incapabile să se adapteze lumii în care trăim. Există şi ca cazul unor ţări care au crescut mult mai repede, în condiţii similare cu alte state. Spania şi Irlanda au folosit din plin integrarea europeană şi au reuşit să evadeze din săracia generalizată la care păreau condamnate în urma unor evoluţii istorice dificile.
Proiectul Uniunii Europene s-a dovedit un succes şi în vremuri de criză, fapt dovedit iarăşi de irlandezi care, păţiţi fiind, au dat un vot clar în favoarea Tratatului de la Lisabona. De asemenea, toate ţările care au adoptat moneda unică au avut un avantaj decisiv în lupta anticriză faţă de suratele lor din UE aflate în afara zonei euro. Diferenţa între succes şi eşec a fost dată întotdeauna de voinţa, clarviziunea şi inteligenţa factorilor de decizie dintr-o ţară sau alta.
Ideea seducătoare că recuperarea economică ale cărei semne se întrevăd în Occident va determina inevitabil reluarea creşterii în România poate fi doar o iluzie periculoasă. Modelul de dezvoltare românesc de dinainte de criză nu era unul durabil. Exporturi fără multă valoare adăugată, consum pe datorie, deficite externe nesu
