(Robert Schuman şi Ro-maneaua) Duminica trecută, pe la zece trecute seara, în semn de salut adresat Europei, cerul Bucureştiului a gemut îndelung, sub curbe şi arcuiri de artificii. O ciupercă de lumină se deschidea-n răstimp de-asupra Palatului parlamentar, întîlnind cătarea excitată a zeci de mii de perechi de ochi. Împărţit între mormînt şi prima pagină a cîtorva ziare, Ceauşescu ofta surd; la ceva distanţă, soaţa sa atrăgea cu arţag atenţia că cei o sută de mii de euro daţi lui pieralenhiubar ăsta de nemţi şi de franţoji meritau o altă soartă - lamentaţii de femeie din popor insensibilă la europenisme mic-burgheze. Bine că nu-i bagă nimeni în seamă! Şi ce-i artificia, oameni buni? Cei mai mulţi o ştiţi din bradul copilăriei; era mult pînă se aprindea, că dup-aia n-o mai oprea nimeni, pînă la coadă - sau pe-aproape de coadă, pentru că era românească, era turnată prin vreo fabrică de armament secretă şi nu putea, tocmai ea, să se pună de-a curmezişul luptei naţionale pentru pace. După '90 a apărut artificia chinezească: trosnete şi pocnete, şuierături şi piuituri ca din gură de dragon roşu-n cerul gurii, ce fac ele printre blocuri în noaptea de Revelion nu se poate descrie decît prin ideograme de-ale lor. Ei, dar iată că a apărut artificia europeană! Ajutat de ambasadele franceză şi germană la Bucureşti, Pierre-Alain Hubard a pornit deasupra fostei Case a Poporului un răcnet de fotoni ce nu s-a mai văzut. De fapt, bucureştenii au ceva tradiţie în a privi curioşi cerul: în vara încinsă a lui 1818, mahalagioaicele regardau crucindu-se-n sus, la primul balon ridicat deasupra Capitalei; şi cum semăna cu vezica de porc pe care o umflau de Crăciun copiii, balonului i s-a spus scurt, după numele domnitorului epocii, "băşica lui Caragea". Şi, dacă tot au avut nevoie ţîşnetele luminoase ale pirotehnistului Hubard de umărul larg al democraţiei româneşti reînviate tama