Intelectualii au fixat de-a lungul timpului ţelurile statului român. În anii ’90, ei dominau presa scrisă, aveau greutate la TV şi susţineau ţeluri reale: privatizare, multipartidism, integrarea europeană şi nord-atlantică. În prezent, intelectualitatea şi-a pierdut şi impactul public şi obiectivele. Articol din dosarul "Rezervoarele de idei din România", din ediţia nr. 20 a FP România (ianuarie/ februarie). Detalii ilustrate: Sumarul, Nota editorului.
Participarea intelectualului la impunerea unor ţeluri ori decizii - sociale & politice - pe scena publică românească pare a urma o anume ciclicitate. O succesiune de munţi şi văi descrie bine interferenţa simbiotică dintre intelectuali şi stat de-a lungul istoriei recente. Precizez că prin “intelectual” înţeleg aici persoana care se implică în dezbaterea critică a vieţii cetăţii - şi nu, automat, pe cei ce termină o facultate (caz în care Eminescu, Caragiale sau Marin Preda n-ar fi “intelectuali”, neavînd diplome înalte!).
La mijlocul secolului al XIX-lea - când începe modernitatea intelectualităţii noastre -, întreaga elită politică era (şi) una intelectuală. Deciziile lor au modelat radical, în numai trei decenii, statul devenit România - prin reforme, prin compromisuri cu vecinii, cu aliaţii sau cu inamicii şi, mai ales, prin importarea unor forme occidentale, care (în ciuda a ceea ce credea T. Maiorescu) şi-au secretat apoi un fond autohton. Amploarea schimbărilor benefice din anii 1860-’90, să zicem, e fără egal în istoria noastră. Una dintre explicaţii: intelectuali cu un real apetit pentru implicare dominau atât polica, dar şi media vremii.
După această “vârstă de aur”, deceniile “României mari” au pus intelectualii în faţa unor alegeri dificile - iar unii au ales tradiţia, alţii extrema politică, alţii autoritarismul regal. Românilor le erau propuse mai multe ţeluri şi ţinte diferite