Citind multe articole, acum de sărbători şi cu ocazia aniversării a 24 de ani de la schimbările de regim din 89, constat mai ales amărăciuni, uneori disperare, că n-am reuşit mare lucru în toţi aceşti ani, că suntem aproape tot acolo unde eram, că varanii stăpânesc România, că fără ajutor de la UE şi SUA am fi un fel de Coreea de Nord.
Nu sunt de acord cu acest tablou sumbru. Sunt multe lucruri care au evoluat, de care ar trebui să fim mândri şi bucuroşi. Eu văd că varanii iau drumul închisorilor,chiar dacă mai încet decât ne-am dori.
Societatea este inerţială şi conservatoare, este şi bine şi rău că este aşa. Bine pentru că nu plonjează în aventuri cu final necunoscut, de genul „operaţia reuşită, pacientul mort”. Rău, pentru că atunci când este cazul unor schimbări majore opune o rezistenţă teribilă. E speriată de schimbări.
Avem mulţi idealişti printre noi care ar fi dorit ca în 24 de ani să ajungem la maturitatea politică, eventual şi economică, a Germaniei, Danemarcei, Suediei. Care vor totul sau nimic. O clasă politică perfectă, care să ne fi condus spre paradisul economic şi social în 24 de ani. În timp ce alte ţări au ajuns la ceeace sunt în sute, poate mii de ani.
24 de ani e puţin la scara istoriei. Foarte puţin.
Clasa politică este oglinda societăţii, nu este nici mai bună nici mai rea decât societatea.
Dincolo de neajunsuri şi nerealizări, să vedem şi ce-am câştigat după toţi aceşti 24 de ani.Am intrat în UE şi NATO. Cu acordul total al aceleiaşi clase politice. Că acum regretă probabil, e altă discuţie. Avem securitatea naţională asigurată de NATO cu costuri minime, avem un aflux formidabil de fonduri europene nerambursabile, pe care dacă am şti să-l gestionăm cum ne cer donatorii am fi fost departe acum. Avem un apărător al statului de drept şi principiilor sacrosancte ale democraţiei, prin simplu fapt că ne-am pus sem
