Atunci când vine vorba despre Brecht-omul de teatru, gândul ne duce la un dramaturg serios, dificil, autor de texte “respectabile”, cel mai adesea complicat de montat tocmai fiindcă scriitorul de literatură dramatică a fost dublat de teoreticianul teatrului epic.
Iar teoriile lui Brecht funcţionează ca un fel de element provocator de inhibiţii, atât pentru creatori, cât şi pentru spectatori. Primii, fie vor să ne dovedească în spectacolele lor cât de stăpâni sunt ei pe teoriile brechtiene, cât de bine le-au înţeles şi cu câtă uşurinţă le pun în pagină, fie, dimpotrivă, se încăpăţânează să facă astfel încât să braveze şi să sublinieze cât de mare e libertatea pe care şi-o pot asuma faţă de respectivele teorii şi cât de anti-brechtiene, însă teatral valide le sunt montările. La rându-le, spectatorii, cei cultivaţi, fireşte, cu atât mai mult criticii de teatru, se arată preocupaţi, dacă nu chiar obsedaţi, de cuantificarea gradului de brechtianism din montarea tocmai văzută. Iar dacă se poate Pirandello fără pirandellism şi, desigur, se poate, uneori chiar cu rezultate foarte bune, la fel de bine se poate şi Brecht fără brechtianism, cu rezultate la fel de bune.
Atunci când vine vorba despre Brecht-omul, mie cel puţin, îmi revin în memorie cele scrise despre acesta de Paul Johnson în cartea Intelectualii. Lucruri care arată cât de mare poate fi uneori distanţa dintre intransigenţa morală a unui scriitor, aşa cum se manifestă ea în operele sale majore şi compromisurile, arghirofilia, tranzacţiile cu propria imagine făcute cu regimul comunist din fosta RDG ce i-au marcat existenţa.
Pe timpul celor 90 de minute cât a durat reprezentaţia cu Nunta micilor burghezi nu am avut răgazul de a mă gândi nici la brechtianism, nici la compromisurile morale ale creatorului acestuia. Şi asta fiindcă am râs. Spectacolul, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Germ