Este greu de înţeles ce se întâmplă cu adevărat în aceste zile în Piaţa Universităţii şi în alte locuri din ţară. Suntem bombardaţi de comentariile feluriţilor specialişti din studiouri care analizează “frame cu frame” ce transmit camerele de reportaj ale televiziunilor de ştiri, de informaţii trunchiate sau de replici urzicate, dar aproape nici unul dintre cei implicaţi nu ştie ce se întâmplă cu adevărat acolo, care este pulsul real al evenimentului, cine sunt cei care-i dau viaţă.
Nu am ştiut nici eu, până duminică seara când mi-am luat inima în dinţi şi am pătruns în mijlocul mulţimii masate pe partea dinspre Teatrul Naţional al Pieţei. Am simţit atunci suflul acela magic pe care l-am mai încercat doar în 21 decembrie 1989, în acelaşi loc şi în 22 decembrie 1989, pe Magheru, în mijlocul şuvoiului de oameni care înfruntau ţevile armelor îndreptate spre ei. Acolo şi numai acolo poţi înţelege cum oameni, altminteri aşezaţi, pot să renunţe la comportamentul de fiecare zi şi să intre în roluri pe care nu le-au visat vreodată. Dar, mai ales, am înţeles cum poate să dispară sentimentul de teamă şi cum poţi să te simţi liber, manifestându-ţi deschis, fără reticenţe, opiniile.
Am avut, în ultimii ani, sentimentul că frica, această stare ancestrală ce guvernează existenţa individului în confruntarea sa cu forţe pe care de cele mai multe ori nu le cuantifică şi nu le înţelege, începe din nou să se instaleze în sufletele oamenilor. Teama aceea difuză că în faţa unui aparat bine pus la punct nu ai nici o şansă şi că trebuie să i te supui, chiar dacă acesta este în mod evident nedrept şi abuziv. Nu vreau să spun că o comparaţie cu sistemul care a dus opresiunea până la cele mai înalte – şi perfide – niveluri ar fi uzuală. Era însă tot mai evident faptul că la nivelul de sus al societăţii se produsese o coagulare de forţe şi voinţe care urmăreau, în primul rând, prop