Acesta este ultima intervenţie din această serie, în care am încercat, parcurgând mai multe teorii, să înţelegem unde putem fixa matca limbii noastre, ce întindere şi ce caracteristici lingvistice are.
Acesta este ultima intervenţie din această serie, în care am încercat, parcurgând mai multe teorii, să înţelegem unde putem fixa matca limbii noastre, ce întindere şi ce caracteristici lingvistice are. Ca de obicei, am să încep citând unul din comentariile dumneavoastră pe această temă:
„Nu sunt un specialist, ci doar un pasionat de istorie, dar doresc să fac următoarea remarcă: nouă românilor, şi în special istoricilor români (dar şi pseudoistoricilor!), ne e frică de cuvântul «migraţie». Stăm închistaţi în aceasta teorie autohtonistă, pe care încet încet nu o mai crede nimeni, nici măcar noi românii. Asta e şi una din cauzele pentru care apar aceste manifestări şi aberaţii «dacomane». Ce este aşa de greu să admitem, măcar admigraţia dacă nu migraţia la nord de Dunăre? De frica iredentismului maghiar? Unitatea dialectului daco-român este rezultatul unei «iradieri» recente (după mine, secolele X-XIII), dintr-un nucleu solid si profund romanizat (tot după mintea mea, ar fi un cerc imaginar în care intră Banatul, sudul Pannoniei, nordul Croaţiei şi al Serbiei, partea vestică a Olteniei şi Timocul sârbo-bulgar). Dacă limba română s-ar fi răspândit mai devreme pe teritoriul actual al României, ar fi apărut dialectele. Asta s-a întâmplat pe tot teritoriul zonelor romanizate (Italia, Franţa, peninsula Iberică, etc.). Ori, în cazul nostru, dialectele limbii române comune, cele mai multe, sunt la sud de Dunăre! Avem nevoie de puţin curaj şi putem rescrie puţin istoria noastră, sau măcar să-i punem pe împăraţii Constantin şi Iustinian în aceeaşi categorie de însemnătate cu Decebal şi Traian!” (Om om) ***
3. În TEORIA MIGRAŢIEI sunt cuprinse două ipoteze de se