Nicolae Pleşiţă a reprezentat naţional-securismul în ipostaza sa agramată, vulgară şi de o maximă brutalitate.
Or mai fi fost şi câţiva securişti cu o brumă de educaţie. Nu era cazul său. Citiţi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi şi veţi vedea cât de primitiv putea fi acest torţionar. Niciodată, Pleşiţă nu şi-a exprimat un minim regret. De ce a fost admis în sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit să se afle după gratii?
De ce nu a fost degradat generalul sadic? S-a uitat că Pleşiţă a fost direct implicat în lichidarea, din ordinul lui Ceauşescu, a mişcării Goma, că el personal, super-„brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestială a scriitorului disident? Mă întreb dacă amicul său, călăul Enoiu, „tovarăşul de luptă”, partenerul de „anchete speciale”, va rosti cuvântul de adio pentru simbolul criminalităţii regimului comunist?
Biografia lui Pleşiţă a fost marcată de ură, aversiune viscerală faţă de valori, resentiment grobian şi practicare de nimic stăvilită a ticăloşiei. La două decenii de la căderea comunismului, în numele celor ucişi din ordinul elevilor lui Pleşiţă, al colegilor săi de „idealuri”, România democratică trebuie să probeze că acest coşmar s-a terminat. Pleşiţă a fost un Kaltenbrunner al comunismului românesc.
Ori, dacă preferaţi, un Abakumov (citiţi romanul „Primul cerc” de Soljeniţân ca să vedeţi cine a fost acest monstru). Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Viktor Abakumov a fost împuşcat imediat după moartea lui Stalin în 1953. Imperturbabil, insolent şi impasibil, Pleşiţă a continuat să-şi încaseze până în ultima clipă imensa pensie, câtă vreme atâţia foşti disidenţi şi opozanţi ai regimului abia reuşesc să supravieţuiască. E timpul, e obligatoriu, e moral ca aceste obscene nedreptăţi să se sfârşească.
Citiţi mai mult pe blogul autorului, tismaneanu.wordp