Am s-o spun din capul locului: sunt o băsistă convinsă. Cui nu mă va crede, sau după caz, cui va avea nevoie, la un moment dat, de probe incriminatoare, îi sugerez una: am editat în momentul tensionat al tentativei de suspendare de acum cinci ani o carte intitulată Războiul de treizeci de zile (Jurnal colectiv de campanie), în care am reunit, cu acordul autorilor, articole pro și contra acestei lovituri de stat cu țintă precisă. E o lectură instructivă și azi, sau mai ales azi, dar cum cartea e disponibilă, n-o să-i fac eu publicitate acum. Vreau doar să spun că, în ciuda celor câteva momente în care aș fi preferat să acționeze altfel decât a acționat, și a altor momente în care a vorbit altfel decât m-aș fi așteptat să vorbească, păstrez convingerea că este cel mai bun președinte pe care l-a avut România după 1989 și că datorită lui, democrația a făcut în România multe-puținele ei progrese semnificative.
Nu-l socotesc un om fără pată, bovarismul, să-i spunem pe nume, angelismul, este una dintre metehnele aproape borderline ale intelectualității românești, care s-a săturat să aleagă între două rele, visând să aleagă binele absolut, care e știut de către oamenii cu simțul realității, că în realitate nu există.
În realitate, mereu suntem obligați să facem distincția între păcatele veniale și cele capitale și alegem întotdeauna, dacă suntem raționali, răul cel mai mic. Iar păcatele veniale ale președintelui Băsescu izvorăsc toate dintr-o trăsătură, care în fond, ține de natura lui de om funciarmente liber. A spus-o la un moment dat un fost consilier al său: dacă președintele Constantinescu nu reușea să mai iasă din rolul de președinte, nici la zece ani după căderea cortinei, Băsescu are uneori dificultăți să-și amintească să intre în acest rol. Mari dificultăți, ce e drept.
Dar dacă îi reproșez ceva și în scurta conferință de ieri, am avut senzația c
