În romanul „Toba de tinichea“, undeva, nu departe, dar nici aproape, dincolo de pagina 70, există această secvenţă peste care cititorii secolului XX au trecut, poate, prea uşor.
Piticul Oskar, care - trebuie să ştiţi - este, de la început, o conştiinţă, vinovată şi tocmai de aceea conştiinţă, sparge cele patru becuri ale unei lustre aruncând o întâlnire de familie, o sufragerie, dacă nu totul, pur şi simplu, în „întunericul dinaintea facerii". Şi în acest întuneric se developează, cum se developează în camerele obscure, viciile oricărei lumi lipsite de lumină - soţiile îşi aştern sânii pe genunchii amanţilor, trupurile se împerechează haotic, dar se împerechează, săruturile se pervertesc, până când cei vinovaţi ajung să-şi lingă unii altora „dinţii de cal şi de aur".
La urmă, o bunică, fireşte, aprinde o lumânare, „ca un arhanghel mânios", lăsând să se vadă această Sodomă şi această Gomoră, dar şi pe cei rămaşi drepţi, dincolo de întregul negru din jur, neaşteptând nicio recompensă, nici măcar înţelegere, dar egali cu ei înşişi. Opriţi-vă, aşadar, o clipă, una singură, apăsaţi, cu încredere, „shut down", lăsaţi computerele să se stingă tuşind uşor, aproape tabagic, aproape omeneşte, priviţi-vă în fiecare ochi gândurile adânci. De ce sunteţi acolo unde sunteţi?
Încerc, uneori, acest exerciţiu. Nu este uşor, dar este util, la timpul când drumurile lesne se rătăcesc. De ce sunt aici, în meseria şi în ţara aceasta? Trăim - trebuie că ştiţi - o vreme, o presă, o ţară întunecate. Singura criză care ne va învinge (sau nu) stă în demnitatea cu care depăşim această noapte. Este, fireşte, mai rentabil să cedăm ispitelor - le cunoaşteţi: şi mimarea competenţei, şi blazarea, şi orgoliul stupid, şi vânzarea propriilor fraze, dacă nu idealuri (crimă pentru care nu există pedeapsă). Dacă vă acuz, impostorilor? Da, vă acuz!
Jurnalismul, aşa cum încă îl ştim,
