Dacă simte că are de schimbat ceva în sistemul juridic românesc, Adrian Năstase o poate face, dar nu acum şi nu aici, în cadrul acestui proces.

Procesul „Trofeul Calităţii" al lui Adrian Năstase se transformă în ceva ce mintea umană poate din ce în ce mai greu să priceapă. Doar pentru a mai obţine câteva zile în favoarea clientului lor, în aşteptarea prescrierii faptelor, o armată de avocaţi pune în discuţie, pe calea excepţiilor ridicate în instanţă, câteva fundamente ale sistemului judiciar românesc. Poate unele din noianul de excepţii ridicate acum, pe ultima sută de metri a procesului, merită analizate, dar nu acum şi nu aici, în cadrul acestui proces, ci în cu totul altă parte.

Una dintre excepţii se referă la poziţia procurorului în sala de judecată. E de discutat, într-adevăr, dacă trebuie ca procurorul să stea, formal, pe aceeaşi poziţie cu avocatul, astfel încât şi apărarea, şi acuzarea să aibă statut egal în faţa judecătorului. Pentru asta însă, ar trebui ca procurorul să fie decăzut din statutul de magistrat şi să fie, cum se întâmplă în unele state europene, un simplu agent al statului. Statutul de magistrat al procurorului consistă însă nu doar poziţia sa în sala de judecată, care e o chestiune de faţadă, ci mai cu seamă în obligaţia de a lua în considerare deopotrivă atât probele care lucrează în defavoarea acuzatului, cât şi pe cele care lucrează în favoarea sa. A-l lipsi pe procuror de statutul de magistrat înseamnă a-i da inclusiv dreptul pe care avocaţii îl au, acela de a minţi în numele clientului său. Nu e riscant? Nu e o decizie care, desigur, se poate lua, dar merită o dezbatere şi o analiză mult mai substanţiale decât cele aruncate la finalul unui proces?

O altă excepţie se referă la compunerea completului de recurs de cinci judecători. Provenind tot din Secţia Penală, din care au făcut parte şi primii trei, de la judecat