Amândoi sunt degrabă vărsători de sânge nevinovat, iuţi la mânie şi numai împreună îşi împart titlul partinic de Vodă.

Lăcustă Vodă pustieşte fâneţele şi seacă fântânile. În ţara lui, roiul lui roade tot ce-i verde şi-i pică-n mandibulă. Lăcomia e politică de stat, clefăitul e o artă, iar traiul de partid e o pavăză împotriva zilei de mâine. Numai ce-şi pune lăboiul la ochii bulbucaţi, numai ce ocheşte vreun petec verde, vreun pom înfrunzit, şi dă alarma: „La masă, feţii mei!" Toţi ca unul, marea ronţăială face puterea. Dacă asculţi orchestra de gângănii, juri că e un gater care doboară pădurea cu viteza fulgerului. Pe unde trec rubedeniile lui Vodă nu rămâne nimic în picioare. Iar de-ai să vezi în grădina ta un cosaş înaripat frecându-şi picioroangele, poţi fi sigur că tartorul e foarte aproape, clămpănind din mandibulă. Ăla eşti! Lăcustă Vodă nu iartă nimic. El face lună la locul de muncă, curăţă natura de tot ce-i prisoseşte: iarbă, parale, prieteni. La drept vorbind, orice biolog ne-ar putea spune că Pachytylus migratorius nu are milă sau regrete. Vocabularul lui nu cunoaşte cuvântul ieri. Tot ce ştie poate fi mâncat sau nu există. Forţa asta, care macină nonstop, trezeşte spaimă şi admiraţie. Unii, de frica lui Vodă, îşi strâng tot avutul într-o bocceluţă şi fug unde văd cu ochii. Alţii se îngroapă sub pământ şi trăiesc acolo, lipsiţi de lumina soarelui, hrănindu-se anevoie, practicând un comerţ clandestin şi ducând o existeţă ignorată de restul lumii. Cei mai mioritici şi mai fraieri aşteaptă răbdător ca norul de lăcuste să radă tot şi s-o ia de la început. De îndată ce resursele au fost epuizate, lighionaşele se ridică în aer, iar Vodă îi ghidonează către alte ospeţe. Toţi ca unul. Ăsta-i secretul. Citez: Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Has