Dacă numai de la Piteşti DNA-ul adună atîţia arbitrii penali, oare cîţi or fi cu toţii?
Penalii arbitrajului românesc sînt de două feluri: de dinainte de monitorizarea telefoanelor şi de după monitorizare. Vîrstnicii, care n-au apucat era telefoanelor DNA, o fac pe deştepţii, se oferă pentru Comisii, pun condiţii de heruvimi. Că toţi arbitrii români sînt penali şi - vorba scriitorului Luca Piţu - buni de împuşcăriere, n-am nici o îndoială. Nimeni nu se face arbitru de dragul gloriei şi al unor note în cronici de meci, ci pentru bani şi relaţii de piaţă. Adică tot bani. Huiduielile, înjurăturile, agresiunile de tot felul, stresul, deplasările cu mocăniţa, hotelurile de o stea şi răsplăţile în găini şi ţuică puturoasă, toate cîte le îndură arbitrii din ligile mici şi mijlocii, numai în perspectiva unor recuperări masive în Liga-ntîi le îndură.
Pădurea arbitrajului românesc e toată din uscături. Un Alexandru Tudor, chiar dacă nu ia bani, e la fel de culpabil ca şi un Corpodean, pentru că decide unele rezultate după cum crede el că-i spre binele fotbalului. În marele scandal Steaua - CFR Cluj, de mai an, a funcţionat subconştientul lui Alexandru Tudor. Subconştientul celor cîţiva arbitri “mai cinstiţi” e viciat de comandamente naţionaliste de tipul “ nu contează cine-i mai bun în teren, contează cine o să ne reprezinte mai bine în Europa”. Presiunea unor astfel de idei populare, dar păguboase l-au hotărît pe Tudor să-i dea un plus de credit Stelei. Şi apoi, cinstea mai e dublată şi de frică. Unii investesc în frică. Se fac simpatici unor finanţatori în avans, ca să nu fie desfiinţaţi brutal cînd va veni şi vremea mitei.
Cînd afirm că nu avem nici un arbitru nepătat, ci doar prinşi şi neprinşi, mă gîndesc la arestările de la Piteşti. Dacă din monitorizarea a numai trei-patru partide de ale Piteştiului a rezultat un pluton de penali, vă daţi seama c