După catastrofa armatelor 3 şi 4 române la Stalingrad, ale căror resturi fuseseră retrase în ultimele zile ale anului 1942, forţele militare române aflate pe front până în toamna anului 1943 se rezumau la 8 divizii, dintre care şase fuseseră integrate Armatei 17 germane în capul de pod Kuban, unde suferiseră pierderi grele. Celelalte două divizii, integrate Corpului Alpin român (comandat de generalul Hugo Şvab, care se va sinucide în primele zile de după 23 august 1944), asigurau în Crimeea apărarea litoralului, împreună cu un mic număr de unităţi germane. La începutul lunii septembrie, mareşalul Antonescu a avut o întrevedere cu cancelarul german, solicitând energic retragerea trupelor române din peninsula Taman în Crimeea, concepţie strategică aprobată în cele din urmă de Adolf Hitler, operaţiune declanşată la 15 septembrie 1943 şi încheiată la 9 octombrie. Cu ocazia întâlnirii, Hitler a evitat să aducă în discuţie sporirea efectivelor române pe front, preconizată pentru primăvara anului 1944, în condiţiile în care ieşirea Italiei din Axă declanşase o nouă situaţie de criză în interiorul alianţei.
Aproximativ 200.000 de soldaţi români şi germani au reuşit să traverseze strâmtoarea Kerci fără pierderi semnificative, un succes care însă nu clarifica soarta Armatei 17 germane şi, implicit, a trupelor române aflate în subordinea acesteia. De fapt, Crimeea preluase rolul de bastion îndepărtat al Wehrmacht-ului la flancul de sud, o bază a unor operaţii viitoare în Caucaz, la care Hitler visa, în ciuda deteriorării rapide a situaţiei militare, în special la nord de Marea de Azov, în toamna anului 1943.
Continuarea pe historia.ro
