■ Indiscutabil, avortul este o crimă. Cu toate acestea, România este în topurile internaţionale privind avortul şi chiar se găsesc încă susţinători ai acestei practici. Dincolo de argumentele aduse în discuţie, eu am o singură întrebare pentru aceştia: Cum s-ar simţi dacă ar afla că părinţii săi ar fi vrut să-l avorteze? ■

Sâmbătă, 23 martie, pe la amiază, în principalele oraşe ale României (dar şi în străinătate) se organizează „Marşul pentru Viaţă”. Este un gest care vrea să susţină viaţa şi drepturile celor încă nenăscuţi şi neajutoraţi, în faţa agresiunii criminale a provocatorilor de avort, fie ei autori fizici sau morali: părinţi, medici, rude, etc. Totodată organizatorii, diverse ONG-uri din societatea civilă, doresc să sensibilizeze societatea întreagă, începând de la autorităţi şi până la simpli cetăţeni, asupra consecinţelor familiale, sociale, economice şi de oricare altă natură ale acestei practici criminale.

Evenimentul este organizat în fiecare an în apropierea sărbătorii de Bunavestire (25 martie), ea însăşi o celebrare a vieţii ca dar divin, prin Întruparea lui Iisus Hristos în pântecele Fecioarei Maria. Aşadar, o sărbătoare a momentului real în care orice om îşi începe viaţa: zămislirea sa în pântecele matern. Căci viaţa fiecăruia dintre noi începe în momentul concepţiei, nu când ne naştem sau când spun prevederile legale. Căci nici o lege nu poate să ne îngrădească dreptul cuiva la existenţă, cum tot aşa nici un articol juridic nu ne poate spune de când avem dreptul de a fi socotiţi persoane umane, deoarece nu putem concepe un timp al existenţei noastre în care să nu fim persoane. Perspectiva de a mă considera cineva doar o grămadă de celule nu mă încântă deloc.

Astfel, cred că majoritatea dintre noi iubim viaţa şi ceea ce suntem, chiar dacă uneori necazurile vieţii ne mai aduc încercări. Din nefericire, sunt şi semeni de-ai noştri