Berlinul, enclava-simbol a Războiului Rece, s-a ridicat acum două decenii împotriva unei memorii amputate şi a decis să demonteze peretele din beton care segrega o lume. Pentru prima oară, istoria era deconstruită şi luată acasă. Sursa: ReutersSursa: Reuters

1 /.

9 noiembrie 1989, ziua în care Zidul a căzut, rămâne data inconfundabilă care închide cercul unui avort ideologic şi redeschide parantezele speranţei.

EVZ a stat de vorbă cu Vladimir Tismăneanu despre realităţile şi miturile evenimentelor de atunci pentru că pe un “câmp al nesimţirii etice cresc buruienile urii şi ale resentimentului”. Şi dacă 9 noiembrie 1989 predă vreo lecţie, atunci ea ar trebui să fie despre ce trebuie sa facem pentru a demonta celelalte ziduri care sunt, încă, în picioare pe glob.

EVZ: La două decenii distanţă de la evenimentele care au provocat căderea Zidului Berlinului, continuăm să ne uităm la imaginile acelui noiembrie 1989, cu un amestec de admiraţie şi confuzie. Vă propun un scurt exerciţiu de imaginaţie: dacă aţi fi fost un cetăţean german, ce v-ar fi motivat să ieşiţi în stradă după decenii de tăcere?

Vladimir Tismăneanu: Mă ocupam în acea perioadă de Germania de Est. Cred că în 1986 am publicat în revista “Problems of Communism” un articol intitulat “Nascent Civil Society in the GDR” în care examinam mişcările pacifiste independente din acea ţară – o fostă zonă sovietică de ocupaţie devenită “stat socialist” la ordinul şi cu protecţia lui Stalin, în 1949. Protestele din RDG au început, de fapt, odată cu insurecţia muncitorească de la Berlin din iunie 1953. Au continuat prin direcţia revizionistă marxistă, prin baladele anti-totalitare ale lui Wolf Biermann, prin cei care încercau să sară peste ‘Zidul Ruşinii’. Deci nu a fost vorba de o lungă hibernare, lipsită de suflul contestaţiei. Au existat, nu puţini, clerici care au susţinut