Dacă proiectul propune paşi mărunţi, viziunea înseamnă zbor.

Unul dintre cuvintele folosite excesiv în ultimul deceniu este „proiect". Termenul a ajuns să definească aproape orice: închegarea unei echipe de baschet, reamenajarea unui parc, văruirea unei toalete publice, schimbarea siglei unui partid, turneul unui manelist, construirea unui ansamblu de locuinţe, jucarea unui rol într-o telenovelă, scrierea unei lucrări de trei pagini. Toată lumea are proiecte, de la Cosmina Păsărin la Sebastian Vlădescu şi de la Răzvan Lucescu la Sorin Copilul de Aur.

Proiectul presupune o structură bine stabilită, o bună aşezare în lume. Într-un proiect, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Rigoarea împinsă până la pedanterie trebuie să guverneze. Numai că rigoarea aceasta rămâne de multe ori la stadiul de deziderat, fiindcă oamenilor care întocmesc proiecte le lipsesc elemente esenţiale din bagaj. Vă amintiţi, desigur, puzderia de ocazii când România n-a putut ajunge la fondurile europene fiindcă experţii ei „n-au ştiut să scrie proiecte".

Cât despre manevrele copy/paste prin care lucrări întregi sunt preluate de pe internet şi asumate sub semnătură de diverşi impostori, ele dovedesc acelaşi lucru: neputinţa unora de-a produce idei şi de-a le susţine prin argumente proprii.

Dacă la un capăt se află proiectul, la celălalt capăt se găseşte viziunea. (În retorica tranziţiei, termenul are o arie de răspândire ceva mai restrânsă şi se referă la artişti, politicieni, antrenori, regizori şi mistici.) Pe când proiectul implică luciditate, logică şi racord la realitate, viziunea apare dintr-odată, fără explicaţii plauzibile. Ştiinţa măsoară proiecte, dar se retrage din discuţie în faţa viziunilor. Cel care are o viziune se simte ales şi se plasează deasupra celorlalţi. Fiinţa lui se luminează pe dinăuntru, chiar dacă riscul e enorm şi se traduce fie prin obsesi