(să moară Dej de necaz!) Acum 40 de ani, Nicolae Ceauşescu ajungea acolo sus. Nu pe-atît de sus precum e acum, ci în funcţia de prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român - transformată repede, ca semn denominativ al uciderii simbolice a tatălui Gheorghiu-Dej, în cea de secretar general al PCR. Cum s-au petrecut lucrurile, atunci, în martie 1965, a fost una dintre întrebările care ne-au animat mult în ianuarie 1990, cînd tocmai scăpasem de personaj. Cum, adică, un individ de o asemenea inteligenţă obtuză (există şi aşa ceva!), fără pic de political appeal, complexat de propria-i înălţime şi de intratabila incapacitate de a vorbi corect româna, încurajat de la spate de o soţie faţă de care Xantipa ar fi fost un fel de Maica Tereza, cum acest om a cîştigat întîietatea în partid după moartea lui Dej? - iată misterul pentru care doar I. Gh. Maurer, acum 15 ani, în cîteva apariţii pe TVR1, avea o explicaţie, una, mai ales, din care nimeni să nu iasă rău (şi mai cu seamă el însuşi), în afară, evident, de abia răposatul Ceauşescu. Spunea, în mare, Maurer: eu l-am propus, era tînăr şi promiţător, era curajos în faţa ruşilor, nimeni nu bănuia ş.a.m.d. Din punct de vedere istoriografic, pînă de curînd cea mai aplicată analiză era un studiu al Cristinei Boico (fostă angajată superioară de Externe, la Bucureşti), publicat într-o revistă franţuzească de istorie chiar în momentul colapsului regimurilor din Est. De curînd, Pierre du Bois - profesor la Institutul de Înalte Studii Internaţionale din Geneva - a scos o carte pe acest subiect*. Chiar dacă nu e vorba, propriu-zis, de revelaţii, demersul are meritul de a fi reconstituit cele cîteva zile decisive dintre 2 şi 23 martie 1965 pe baza unor interviuri cu Alexandru Bârlădeanu, Mihai Florescu, Maurer, Ilie Murgulescu, Ilie Verdeţ, Leonte Răutu, Gh. Apostol, Silviu Brucan, Janoş Fazekaş, Paul Niculescu-Mizil. Între timp,