Cel mai rentabil, în România de azi, este să fii ghicitoare. Nu ghicitor, pentru că atunci există riscul să fii confundat cu vreun politolog şi, din nefericire, în privinţa acestora este o inflaţie care face dificilă o carieră serioasă în domeniu. Evident, şi în privinţa ghicitoarelor există o aprigă concurenţă dar, cum se va vedea, toate datele converg spre o certă favorizare a lor în raport cu toţi ceilalţi prezicători de meserie. Nu trebuie să disperăm, evident, dar situaţia stă în felul următor: după date confidenţiale care mi-au parvenit din străfundurile temerilor mele, neconfirmate de nimeni, nu este mic procentul românilor care au mai mare încredere în ghicitoare decît în politologi. N-o să piară democraţia românească din cauza asta, sigur. (Doar că s-ar putea s-o lălăie agonic.) Pentru că ce este ghicitoarea? Înainte de a fi un refugiu - ultimul - pentru sufletele ultrasensibile şi cu mansarda ultravraişte, înainte de a fi o palmă pe obrazul grăsuţ al bisericii naţionale - incapabile, pesemne, să mai ţină pasul cu cohortele de păcătoşi ai naţiei -, ghicitoarea este o mare cucerire post-revoluţionară. Încă nu aveam o presă liberă, încă nu aveam o televiziune liberă, încă nu aveam Constituţie, societate civilă şi nici manuale alternative în momentul în care ghicitoarele au dat la o parte lespedea grea a comunismului şi au ieşit la lumină, cu ghiocul, sîngele de cocoş, globul de cristal, unghia de fecioară şi restul de instrumente aferente. E drept, există şi alte păreri. Unul dintre iluştrii media-parapsihologi ai naţiunii spunea într-o emisiune tv. că, după toate aparenţele, Ceauşescu în persoană a avut la curtea sa o vrăjitoare ţigancă pînă prin anii '80. Conducătorul o cunoscuse în ilegalitate, cînd stătuse ascuns într-o şatră (!), şi după 1944 o luase pe lîngă el, astfel că ghicitoarea a ajuns să locuiască în Primăverii (Ion Ţugui în dialog cu Aris