Diferenţa dintre bine şi rău, măreţie şi ridicol e atât de mică încât oamenii nici nu sesizează că sunt în preajma lor.
O veche şi neroadă prejudecată presupune că oamenii „răi" au conştiinţa răutăţii lor, că ticăloşii, vorbind despre propria lor persoană, se autocaracterizează ca ticăloşi. Cred că vă îndoiţi deja. E ceva putred în Danemarca. Poate n-ar fi rău să avansăm puţin şi să dăm o raită prin sălile tribunalelor. Acolo, cetăţeni onorabili sau mai puţin onorabili se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru te miri ce. Uimitor e faptul că toţi au convingerea dreptăţii lor absolute. La nivel foarte înalt, întâlnim o situaţie trasă la indigo.
Cuplul Ceauşescu a ieşit din istorie cu credinţa că a dus România pe noi culmi de civilizaţie şi progres. Hitler sau Stalin au făcut tot ce era inuman posibil pentru a-şi impune „binele" societăţilor-gazde: crime, pogromuri, deportări, execuţii, foamete. Are careva convingerea că, privindu-se în oglindă, Hitler sau Stalin s-au admonestat ştrengăreşte, fluturându-şi arătătorul: „Canalie mică, las-o mai moale!"? O lungă experienţă mă face să cred că toţi, absolut toţi oamenii se cred de partea bună a baricadei. Iar binele e, în general, o chestiune de percepţie personală. Să mai zic despre binele religios? Ce e abominabil la alţii (ritualuri crude, ignoranţă, fanatism) devine, la noi (oricine am fi noi, ăştia), normalitatea întruchipată.
Bine, bine, aş putea fi întrebat, dar nu există cu adevărat „bine"? Chiar nu e posibil să ieşim din această înverşunare a interesului propriu? Suntem condamnaţi să trăim într-o eroare istorică de care să râdă urmaşii sau urmaşii urmaşilor noştri? Ba cum să nu? De îndată ce ieşim din bătătura curţii şi ne vedem lungul nasului, nu-i greu să observăm care sunt - istoric vorbind - perioadele sau deciziile care au influenţat în bine omenirea. Un exemplu clasic e Planul Marshall. Pacea şi