Instituţional vorbind, Europa e interesată nu de Balcani, ci de „Balcanii de Vest“. Expresia s-a impus acum aproape 15 ani. Ea acoperă Albania şi mai multe state născute pe ruinele Iugoslaviei: Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo (recunoscut ca stat de 22 din cele 27 de state-membre).

E evident că expresia a apărut în contextul în care, pe de o parte, Uniunea căuta să îşi asume o responsabilitate politică faţă de spaţiul ex-comunist şi, pe de alta, în condiţiile în care ex-iugoslavii priveau proiectul european ca pe unul de modernizare. Situaţia ţărilor din zona Balcanilor de Vest e departe de a fi identică, la zece ani de la adoptarea Agendei de la Salonic, care le oferea perspectiva europeană.

Astfel, Croaţia a semnat Tratatul de aderare şi va intra în UE foarte probabil la 1 iulie. Deşi Consiliul a decis în decembrie 2005 să acorde fostei republici iugoslave a Macedoniei statutul de candidat, iar Comisia a recomandat în octombrie 2009 deschiderea negocierilor, Skopje aşteaptă încă startul negocierilor, blocat de diferendul cu Grecia asupra numelui. Muntenegru, care a depus aplicaţia de membership în 2008, a devenit candidat în 2010 şi a început negocierile în iunie 2012. Serbia a dobîndit statutul de candidat în martie 2012. Albania, Bosnia şi Herţegovina – ca şi Kosovo – sînt definite ca „potenţiali candidaţi“.

Geografia extinderii e bizară: pe lîngă Balcanii de Vest, ea mai cuprinde o ţară aflată în nordul Atlanticului (Islanda) şi una care e cu 97% din teritoriu în Asia (Turcia). Acestea sînt ţări candidate mai avansate: prima negociază din 2010, avînd 18 capitole deschise şi 11 provizoriu închise, dar acum cîteva săptămîni a decis încetinirea negocierilor; Turcia a început negocierile în 2005 şi are 12 capitole deschise şi unul închis.

Ce legătură au Balcanii de Vest cu România? Cu alte cuvinte: ce