Recunosc, mi s-a întâmplat de câteva ori. Atunci când am fost în America, m-am pomenit întrebându-mă: De ce n-o fi asta ţara mea? La fel şi în Anglia, Franţa, Germania, Japonia. Dar mi-a trecut repede. M-am ruşinat imediat de gândurile mele şi ţi-am cerut, de-acolo, de departe, unde mă aflam, iertare, deşi ştiam că Tu ştii că-mi lipseşte curajul de a fi altceva decât român, putând, prin urmare, să contezi pe prostul de mine până la capăt.

Era ca şi în privinţa mamei, când eram copil. Când am mers pentru prima oară în tabără, aş fi vrut să pot spune că mama e profesoară, sau ingineră, sau doctoriţă. Să fi apărut însă în clipele următoare cineva cu puteri dumnezeieşti zicându-mi că mi se va îndeplini dorinţa, dar că va trebui să mă nasc pentru asta din nou, n-aş fi vrut în ruptul capului să-mi fie mamă altcineva. Aş fi ales-o tot pe mama să mă nască, chiar dacă ea nu era şi n-avea să fie niciodată profesoară, ingineră sau doctoriţă. O mie de vieţi dacă mi-ar fi date, aş vrea ca ea şi numai ea, femeia de la ţară, desculţă şi neştiutoare de carte, să-mi fie mamă.

Aşa şi cu Tine, vreau să rămâi până la sfârşitul lumii ţara mea. Eşti prima după mama cu care stau în felul acesta de vorbă. Doar noi doi, între patru ochi, atât. Numai cu mama puteam să vorbesc astfel. Însă ea nu mai este. N-am găsit pe nimeni altcineva să-i ţină locul. Tu semeni cel mai mult cu mama. De aceea, mi-am luat îndrăzneala de a-ţi vorbi atât de deschis. Mi s-a părut apoi că şi momentul ar fi unul potrivit.

Va fi la începutul săptămânii viitoare ziua Ta. N-am să vin la Arcul de Triumf să-ţi aduc flori. N-am să mă înfăşor în steagul tricolor ca să arăt cât sunt de patriot. N-am să apar la televizor ca să-ţi declar că te iubesc. Eu ştiu aşa, patriotismul înseamnă să taci şi să faci. Să faci cât mai bine ceea ce ai de făcut. Părinţii mei şi părinţii lor, ca şi părinţii