Nu am prins România la vreun Campionat Mondial. Noi, cei aproape 5 milioane de români născuţi după 1993
Cei pentru care moartea lui Escobar e o legendă de wikipedia, golurile lui Hagi sînt capodopere youtube, noaptea albă a meciului cu Argentina e subiectul unei cărţi citite pe tabletă.
Însă nu ne place eticheta de "generaţie facebook". Da, n-am prins mingea "de 35". Dar cîte altele n-am spart zilnic, albe, cu adîncituri mici şi steme imprimate de jur împrejur, Steaua, Dinamo şi România! Copii de 9 ani, la Valea Vişeului, sat pierdut la graniţa cu Ucraina, unde Tisa se uneşte cu Vişeul, iar dealurile cu timpul...
Şi îl ştiu: era pe catedra învăţătoarei, uitat într-un colţ, ignorat încă de cînd poştăriţa venise cu teancul de ziare. Nu luciul lui m-a atras, cît fotbaliştii de pe copertă. Programul şi loturile CM 2002, publicat de "Ziua". L-am învăţat pe de rost, chiar dacă nu folosea la autodictare!
Ce-mi mai plăcea coama blondină a lui Bruno Metsu! Nici TVR-ul cu "purici" nu reuşea să bruieze imaginea leului alb din Senegal, învingător în primul meu meci de Mondial. Trecuseră însă patru ani fără România la turneul final.
Apoi Grosso, în 2006, actorul episodic devenit protagonist. Eram deja la Bucureşti, strada s-a cutremurat cînd Barthez, întins la pămînt, şi-a dat seama că n-a mai avut nici un Blanc să-l sărute înainte de meci. Eh, de unde ştiu gestul celor doi? Youtube! Trecuseră opt ani fără România la Mondial.
În 2010, ne-am văitat de pasele cu ambient de vuvuzelă. 32 de naţii l-au ignorat. Deşi erau acolo. Trecuseră 12 ani fără noi.
Am plecat de mult din Valea Vişeului. Satul e pustiu, Vestul a tras oamenii cu un lasou contemporan. Ziarul "Ziua" nu mai există, casele au parabolică, Bruno Metsu a dispărut, răpus de cancer. Cutremurele au rămas "mainstream", dar nu mai vin din fotba
