În urmă cu patru ani observam că diferenţialul de productivitate (tehnologic) dintre America şi Europa nu-i atât de mare, încât să justifice un decalaj atât de amplu între ratele de şomaj - 5% în Statele Unite, 9% în zona euro. În septembrie 2008 - când rata şomajului avansase peste 6% în Lumea Nouă -, devenise limpede că reducerea consumului nu va putea fi contracarată de scăderea de dobândă pregătită de Fed - banca centrală a SUA -, şi atunci am spus că urmează o creştere a şomajului fără precedent în ultimii 25 de ani: 9%.
Iată că a venit momentul ca previziunea să se îndeplinească. Fed a ajustat dobânda-cheie, în decembrie 2008, la cel mai scăzut nivel din istorie, dar s-a dovedit a fi doar un paliativ, din moment ce şomajul şi-a văzut nestingherit de drum, situându-se în primele luni din 2010 la 9,7%. Singurul efect al relaxării politicii monetare a Fed a fost mărirea marjelor băncilor, acestea încercând astfel să-şi procure rapid lichiditate.
Trecând acum cu discuţia de la Statele Unite la România, se observă cam aceleaşi intenţii. Dobânda de politică monetară s-a micşorat de la 10,25% în august 2008 la minimul istoric de 6,5% în martie 2010, iar "ţinta" nu pot fi decât combaterea scăderii economice abrupte asociată cu majorarea rapidă a şomajului.
La noi apar cam aceleaşi intenţii şi elemente ca la americani, ba încă unele în plus, care se constituie în circumstanţe agravante. În situaţia în care şomajul este principalul responsabil pentru scăderea drastică a deficitului extern, Guvernul se apucă să lovească în timidul spirit antreprenorial autohton, impozitând profitul microîntreprinderilor cu cota de 16%. Oare ce vrea? Să ducă rata şomajului peste 10%, iar deficitul de cont curent să se transforme în excedent?!
Este evident că Guvernul se gândeşte să taxeze companiile "în avans", din resursele pe care le vor gen
