Preşedintele SUA, indiferent de nume şi de mandat, e un tip prins. Cum îţi pui propriile priorităţi cât mai sus pe lista sa de acţiuni? Dacă o faci inteligent, rezultatele sigur vor fi pe măsură.
În principiu, cum nu mai are de pierdut altul, în cel de-al doilea mandat, care formal tocmai începe, preşedintele Barack Obama poate acţiona pe atât de grandios pe cât de mari au fost speranţele de schimbare istorică puse în el încă dinaintea primului mandat.
Realist, preşedintele Obama va avea şi mai departe mult de furcă acasă: cu scăderea diferenţei dintre cât taxează şi cât cheltuie SUA, cu ieşirea din recesiune, cu reducerea şomajului. Lumea mare îl solicită însă la fel de intens. În primul rând, în acest mandat China va depăşi America la importanţi parametri de care ţine preeminenţa globală – iar Obama are la Beijing noi parteneri de negocieri.
(Nu ne întrebăm şi cum ne afectează schimbarea de gardă de la Beijing. Cu „bunele relaţii tradiţionale” ca şi irosite, cum ne mai putem raporta – activ! – la reperul major al principalului nostru partener strategic?) În timp ce li se cere urgent intervenţia în Iran, Siria, acum şi în Mali, SUA sunt foarte ocupate să-şi asigure poziţiile strategice în Pacific. Nimic despre România până aici.
CE CER ALŢII
Ediţia imediat următoare a revistei „Foreign Policy“ include o serie de idei pe care autori de prim rang le-au trimis pe adresa Casei Albe. De pildă, lansarea proiectului unei pieţe comune trans-atlantice (care, cu bune şi cu rele, ar include şi România). Fostul premier grec Papandreu îi cere preşedintelui Obama „să salveze Europa de ea însăşi” (de doctrina austerităţii) şi, mai ales, să salveze Grecia: adică să facă presiuni ca liderii UE să dea asigurări clare că Grecia rămâne în Eurozonă – şi chiar să facă o vizită la Atena, „ca dovadă a încrederii în potenţialul popor