Pe 14 martie a.c., în toiul alegerilor din Franţa, în hexagon a fost lansat un nou album cu aventurile eroului de bandă desenată Asterix, le gaulois. Puţini să fie, dintre cei ce-l cunosc, cei ce nu iubesc creatura cu mustăţi roşcovane a lui Uderzo & Goscinny. Pe 15 martie, românul generic îşi prindea şi el mustăţile în grila impenetrabilă a vizei comunitare - în dreptul său, recomandarea de scoatere de pe lista neagră a celor consemnaţi la domiciliul milenar purtînd, în documentul european, un asterisc. Întrebat de o revistă franceză, în urmă cu ceva ani, ce anume i se pare mai interesant în chestiunea Asterix, Umberto Eco ar fi spus: tocmai faptul că Asterix umblă; chiar peregrinările sale sînt cele care-l valorizează; fără călătorii, Asterix n-ar avea raţiunea existenţei. Şi tocmai acest în genere profitabil umblet polisemantic mă face să cred - şi o spun cu fereală, alegînd cuvintele strict necesare, nedorind să îngroş turma celor calibraţi invariabil pe axa rimei Yalta-Malta -, că românului generic chiar i-a lipsit această valorizare prin călătorie. Vreau să spun, mai serios decît s-ar crede, că Europa generică făcu o mare greşeală, timp de zece ani, faţă de români şi România, cerîndu-le viza. La fel cum a greşit şi cu bulgarii şi cu toţi cei ce vor mai fi fost în situaţia noastră. Pentru că renunţarea la viză nu ar fi fost nici o dramă pentru Europa; şi fără viză, clica de pierde vară din Carpaţi a trecut oricum frontierele şi le va mai trece, de-ar fi să nu scăpăm de asterisc nici în veac. Drama a fost pentru ceilalţi: adică semnalul vag dar perceptibil al acestui refuz, reflectat în mintea acelui român la locul său, care poate ar fi plecat vreodată spre Occident sau poate că n-ar fi plecat niciodată - dar simplul fapt că acum, în democraţie, nu poate urca în trenul internaţional sau în avion din cauza vizei i se pare umilitor. Cum de altfel şi este. @