«Cât timp, o, Catilina, vei mai abuza de răbdarea noastră? Şi cât timp îşi va mai bate joc de noi nebunia ta?» Cicero.

Într-o povestire celebră, „Prăbuşirea Balivernei", scriitorul italian Dino Buzzati face, în urmă cu mulţi ani, descrierea exactă şi plină de umor a situaţiei româneşti actuale. Personajul principal desprinde o scândurică aflată la baza unei clădiri impozante şi celebre, numită Baliverna. Urmează un dezastru: scândurica susţinea o piatră, care se va prăbuşi imediat. Ca într-un joc de domino, piatra angrenează un burlan, burlanul, un balcon, balconul, un calcan, şi toată Baliverna se surpă într-un noian de praf şi moloz. Parabola autorului nu e atât cea a României, ci a modului în care s-au înarmat guvernanţii cu toate mecanismele puterii, pentru a-şi asigura bunăstarea. Acest construct „politic" se vădeşte a fi o minciună de la cap la coadă. Nimic din ceea ce oficialităţile înfăţişau publicului nu are o bază solidă. Puterea e compusă suprarealist din relaţii, interese, ipocrizie, ilegalitate şi propagandă care, luate la bani mărunţi, nu fac cât o ceapă degerată. Mare balivernă a fost aroganţa lui Theodor Baconschi, cu poporul lui, diferit de „populismul" din jur. E aroganţa lunecoasă a ministrului Udrea, decentă doar când situaţia o cere. E aroganţa nătângă a primului sinistru, care nu răspunde la nicio întrebare. Aroganţa lui Blejnar, pentru care legea e moşia lui tac-su. E aroganţa preşedintelui, care jigneşte oameni, grupuri sau categorii sociale. În fine, e aroganţa partidului-stat care dispune discreţionar de fondurile colectate şi cu care asigură contracte fabuloase băieţilor deştepţi din energie, construcţii, gunoaie şi primării.

România de azi şi de ieri, încă din vremea lui Ion Iliescu, a fost de două feluri: a lor şi a noastră. Nu e o noutate. Guvernarea Năstase a făcut aceiaşi paşi, cu ciocul mai mic şi niţel temătoare, deş