Traiul în cartierele-dormitor uniformizează şi depersonalizează. Ce a făcut blocul din om? Soluţia pentru adăpostirea unui mare număr de oameni s-a transformat pentru mulţi într-o povară. Fondul de rulment, codul de interfon, programul de linişte, ziua de bătut covoare, şedinţa lunară a asociaţiei de locatari sau proprietari, vecina pensionară care trage cu ochiul pe vizor.
Toate fac parte din cotidianul locatarului la bloc. Viaţa la comun care îl poziţionează pe român atât de aproape şi, în acelaşi timp, atât de departe de vecinul său începe de dimineaţă în zgomotul maşinii de gunoi, care a înlocuit cântatul cocoşilor din mahalaua de altădată.
Arhitecţii susţin că blocurile de locuinţe au devenit o soluţie peste tot în Europa, ca urmare a industrializării puternice, a migraţiei de la sat la oraş, a perioadei „baby boom”.
O soluţie pentru adăpostirea unui număr foarte mare de oameni. Apelându-se la această variantă, extinderea oraşelor s-a realizat pe verticală, pe suprafeţe suprapuse, şi au fost salvate arii naturale importante care ar fi fost ameninţate dacă s-ar fi construit pe orizontală.
Dar, în acelaşi timp, uriaşele dormitoare comune în care s-au mutat i-au depersonalizat şi uniformizat pe oameni. În România, acest lucru s-a întâmplat mai ales din cauza renunţării la „faţa umană” a urbanismului funcţionalist şi din cauza înghesuirii blocurilor pe spaţii care ar fi fost destinate iniţial spaţiilor verzi sau locurilor de joacă.
Blocurile gri
„În anii ’60, ’70, în Franţa şi în Italia a existat o adevărată dezbatere: se considera că aceste cartiere de blocuri sunt prea monotone, n-au faţă umană. Şi la noi se făceau studii de acest gen, dar nu le băga nimeni în seamă. Aceste studii recomandau tipuri diferite de blocuri pentru zonele de câmpie sau deal, dimensiuni adaptate la sti
