Mă întreb, Doamne, de ce ar trebui să Te plătesc? De ce să scot pumnul cu hârtii, ochiul dracului cum le spunem noi, să le arunc în cutiile din fier? Să le arunc acolo, stâlcite bine între palme, în numele Tău!
Să duc credinţa mai departe! Să cred şi eu mai mult, să cred pentru că am plătit să mă ajuţi. De ce, Doamne, să Te cumpăr şi pe Tine, cum fac cu toate nimicurile lumii ăsteia bolnave? De ce să dau pe Tine cât dau pe-o pâine? Sau pe-un ou? Sau pe-o casă? Îmi e ruşine! Nici nu ştiu cât valorezi! Dacă-Ţi dau oricât, mă vei iubi mai mult? Îmi vei întoarce înzecit? Dacă nu-Ţi dau deloc, mă vei urî? Mă vei blestema să mor în sărăcie?
De ce să-Ţi dau bani, Doamne, dacă Tu m-ai învăţat să nu mă las supusă lucrurilor acestea trecătoare? De ce ai avea nevoie de mărunţişul meu? Să-Ţi cumperi ce, acolo, la Tine în Ceruri? Doar Tu le ai pe toate. Ce să-Ţi mai iei? Nimic. Ai dreptate. Nu ne-ai cerut nimic. Doar credinţa. Iar noi, cu minţile spălate de păcate, Ţi-am propus trocul. Aşa, ca-ntre oameni. Ţie nişte bani, nouă nişte cruci din aur la gât. Eşti mulţumit, Doamne? Noi suntem.
Sufletul mi se împarte între urletele unui nebun din trafic şi zgomotul clopotelor de la Mitropolie. Aş vrea să-i zâmbesc nebunului, să-mi ierte greşeala unei semnalizări uitate. Nu pot. Continuă să urle, blocat la semafor, să-mi zică de morţi, de vii, de Dumnezeu. Şi se opreşte. Se opreşte nebunul, chiar când voiam să-i râd. Se uită cu-n ochi umil la templul Tău, cu altul injectat la mine. Îşi aruncă degetele în aer, în căutarea unei mântuiri rapide. A unei iertări pe care ar vrea s-o prindă ca din cer. De la Tine, Doamne! Verde la semafor.
Nebunul tresare. Uită de Tine! Îşi aminteşte de mine. Îşi încleştează dinţii şi îmi aruncă un alt Dumnezeu. Doamne, nebunul Te-a cumpărat vreodată?
În minte-mi vin câteva rânduri din ziar: 27 de bărbaţi, 5 femei şi 20 de av
