Tare mândru am fost de Andrei Ujică, ex-textierul Phoenix-ilor (generatia adolescenţilor din anii 70, ce vremuri...) că i-a venit excelenta idee de a-l arăta pe Ceauşescu aşa cum a fost şi cum cenzura nu ne dădea voie să-l vedem, fără comentarii subiective sau teziste, cu coloana sonoră originală, uneori mută, doar din capete de bandă căzute la montaj, din filmări personale uitate prin arhive. La fel de mare mi-a fost frustrarea după cele trei ore de proiecţie, timp în care am privit concentrat să nu pierd vreo secvenţă, să nu ratez un detaliu, să nu-mi scape vreun înţeles, deoarece domnul Ujică tocmai a confiscat unul din cele mai sensibile subiecte de istorie recentă românească (cine mai poate relua prea curând un film documentar despre Ceauşescu), a consumat în gol muniţia (adică imaginile inedite de arhivă) şi a ratat impecabil ţinta (adică tocmai "autobiografia" lui Ceauşescu).

Inevitabil, în sala de cinema, altfel tăcută, se încrucişează întrebări, se şoptesc comentarii, se chicoteşte. Captaţi fără scăpare de emoţia intrinsecă a imaginilor documentare ce le arăta universul în care trăiseră nu demult, sau de la care li se trăgea lumea în care tocmai supravieţuiesc, spectatorii români de după 20 şi ceva de ani de la evenimente vor să înţeleagă, să ştie, să priceapă cine erau aceia de pe ecran, în ce ocazie, când, de ce? Nici un răspuns, nici un ajutor în afară de propria memorie, subiectivă şi limitată. Filmul începe frumos cu lungi secvenţe ale înmormântării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, acum 45 de ani. Dar câţi dintre electorii români din 2010 mai ştiu cine a fost Ghiţă Dej? Falsa autobiografie curge apoi într-o ordine oarecum cronologică. Avem parte apoi de secvenţe cu Ceauşescu însoţit de un personaj despre care doar cei cu studii istorice pot şti că era Chivu Stoica (dar ce funcţie avea el?), sau alte figuri care atârnau în anii 60 de pereţii claselo