Cazul bestialului anchetator securist Gheorghe Enoiu nu poate, nu trebuie şi nu va fi înmormântat. Mărturiile despre rolul său direct în torturarea celor ajunşi pe mâinile sale sunt cutremurătoare.

Desfăşurată sub patronajul lui Pantiuşa Bodnarenko zis Gheorghe Pintilie, Nikolski, Mazuru, Drăghici şi adjuncţii acestuia, Vasile Negrea şi Tănase Evghenie, cariera sa a coincis cu cele mai îngrozitoare acţiuni ale Securităţii. Ea demonstrează cât se poate de limpede că n-au existat două Securităţi: una "cominternistă", "moscovită", "neromânească" şi alta "patriotică" şi "naţională".

Un Nicolae Pleşiţă a fost activ în primii ani ai regimului la nivel local, a fost adus apoi în conducerea centrală a MAI. Ofiţerii de vârf ai anilor ’70 şi ’80 îşi începuseră ascensiunea în anii ’50. Ca atâţia dintre colegii săi de crime, Enoiu a trecut prin şcolile speciale din URSS. Dar s-a considerat, mai presus de orice, un activist al partidului trimis să lucreze în Securitate.

Pentru el, ca şi pentru Macri, Stamatoiu, Caraman, Pleşiţă, Iulian Vlad etc., ordinele partidului erau sacre, trebuiau îndeplinite fără murmur şi fără ezitare. Cele două instituţii, partidul (cu a sa Secţie administrativ- politică) şi Securitatea, erau îngemănate, istoriile lor se întrepătrund şi adesea se suprapun.

Înainte de a fi şeful Securităţii ca ministru de interne, deci până în 1952, Alexandru Drăghici a condus organizaţia Bucureşti a PMR. Când bătea în anii ’50, când, mai ales după 1956, tortura studenţii şi intelectualii acuzaţi de "crime împotriva orânduirii democrat- populare", Enoiu se acoperea cu un cearşaf alb, un halat improvizat, spre a nu se păta cu sânge.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie noi informaţii, probate doc