După temporizarea lui Angelo şi posesia lui Lucescu, Ienei a venit cu un element novator, progresia adîncă în terenul advers. Aceasta împreună cu începuturile zonei în defensivă au creat "stilul Steaua"

Steaua vitezistă. Steaua exuberantă. Steaua superofensivă. Acestea erau caracterizările lapidare ale echipei care avea să uimească Europa anilor '80. O forţă adînc implantată în terenul advers, o permanentă ameninţare pentru cealaltă poartă. Un foc de artificii, care pleca însă de la o modificare esenţială în cealaltă parte de teren, zona defensivă. Acolo unde marcajul om la om a fost treptat înlocuit cu zona, operă de artă desăvîrşită de maestrul Arrigo Sacchi şi al său ucigător Milan.

Marea schimbare în apărarea echipelor a apărut pe la jumătatea anilor '80, exact atunci cînd Steaua începea să prindă aripi. Pînă atunci mai fuseseră ceva încercări de succes. Brazilia în 1958 cîştiga titlul mondial folosind 4 apărători în linie. Nu era o strategie, ci o necesitate cromozomială a fundaşului brazilian de a juca şi în atac. Aşa că apărătorii laterali au fost lăsaţi să urce, dar a fost coborît un central.

Revoluţionarul Sacchi

Apoi, în anii '70, Olanda lui Michels ş Ajaxul lui Pişti Covaci inovau dînd posibilitate fundaşilor de a alterna marcajul cu zona. Desăvîrşirea a venit din partea Milanului lui Arrigo Sacchi. "Ei au revoluţionat fotbalul italian şi european. Modul în care liniile lui Milan se deplasau şi totuşi rămîneau compacte a fost determinant pentru surprinderea adversarului", susţine Daniel Jeandupeaux, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni francezi.

Diferenţa fundamentală între cele două stiluri de apărare o constituie modul de abordare. În marcajul om la om important e adversarul, în celălalt mingea. Apărarea în zonă presupune, grosier vorbind, împărţirea zonei de fund în 4 careuri de responsabilitat