La 23 de ani de la revoluţia sângeroasă care a eliberat- o de opresiunea dictaturii lui Ceauşescu, România părea să fi devenit o democraţie consolidată, fiind membră a NATO şi a UE.

A venit însă vara lui 2012, când această ţară sud-est europeană, în legătură cu care existau deja îngrijorări din partea Europei Occidentale din cauza informaţiilor privind ilegalităţile în cadrul structurilor de stat şi corupţia politică, a optat pentru o identitate politică neoautoritară, precum un al doilea Belarus sau a doua Venezuelă. Oficiali ai Uniunii Europene şi ai Statelor Unite ale Americii au reacţionat însă şi au avertizat cu hotărâre Guvernul României să-şi respectele angajamentele.

Vara dezbinării din această ţară a început de fapt în ianuarie, când revolte de stradă au contestat conducerea de atunci. Parţial spontane, parţial organizate de opoziţia de stânga, populistă, care se opunea acordurilor cu FMI, inclusiv echivalentul românesc al mişcării „Occupy Wall Street”, aceste demonstraţii din iarnă nu au reuşit să genereze o mişcare socială reală, cu un program coerent şi cu o strategie credibilă, dar ele au fost avanpremiera pentru gravele tensiuni politice care au explodat peste câteva luni.

Preşedintele Traian Băsescu, fost căpitan de vas, ales de două ori pentru un mandat de cinci ani în 2004 şi 2009, a fost perceput de cele mai multe ori drept principalul vinovat pentru măsurile de austeritate negociate cu FMI şi adoptate în mai 2010. În consecinţă, popularitatea lui a suferit un declin constant în rândul electoratului. Un guvern reformist condus de fostul ministru de Externe şi director al SIE, istoricul educat la Oxford Mihai Răzvan Ungureanu, a căzut în urma unei moţiuni de cenzură în aprilie, fiind înlocuit, în mai, de un guvern bazat pe o coaliţie de centru-stânga, Uniunea Social-Liberală.

Noul prim-ministru, socialistul de 39 de ani Victor