O personalitate scrie în această rubrică despre lecturile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitoarei Lavinia Bălulescu.
Am învăţat să citesc la vârsta de patru ani, ajutată de bunica mea Victoria, o croitoreasă cu şase clase care ştia miliarde de poezii şi poveşti şi, în general, cunoştea toate lucrurile din lume. Înainte de a citi, am învăţat şi eu, ca toţi copiii, să spun poezii multe şi lungi (cu cât mai lungi, cu atât mai bine, ca să putem uimi musafirii). Se pare că pe atunci aveam o memorie foarte bună, pe la trei ani şi ceva ţineam minte toate strofele din „Mama lui Ştefan cel Mare“.
Tot înainte de citit au fost discurile cu poveşti, pe care le-aş fi putut asculta la nesfârşit şi care mi-au populat ani buni graniţa dintre somn şi realitate. Apoi, la patru ani şi ceva, am citit prima mea carte, „Legendele Olimpului“, de Alexandru Mitru. Sigur, după aceea am mai citit-o de câteva zeci de ori şi m-a fascinat într-un fel pe care nu l-am mai întâlnit până atunci.
Când m-am dus la şcoală, în clasa întâi, maică-mea era convinsă că o să mă plictisesc. N-a fost chiar aşa, ştiam să scriu şi să citesc, dar am avut adevărate drame pentru că nu puteam să-l fac pe doi.
Cititul, ca un război
Să revenim la cărţi! Mereu m-a enervat la culme să mă pună cineva să citesc o anumită carte. Lecturile suplimentare din vacanţa de vară erau mereu o chestiune oribilă, treceam prin toate, dar cu cea mai mare greaţă posibilă. Nici până în ziua de azi, spre exemplu, nu am apucat să termin „Moby Dick“. Îmi schimb, aş fi citit toate lucrurile de care nu ni se vorbea la şcoală, toate cărţile „de oameni mari“, dar totul era pe ascuns, „în afara programei“.
Am avut norocul unei familii în care s-a citit enorm şi al unei biblioteci generoase, de unde am putut să-mi aleg toate variantele posibile. Între timp, ai mei s-au prins că îmi plac