Revista „Pif Gadget“, unul din simbolurile copilăriei „decreţeilor“, este sărbătorită la Sala Dalles, din Capitală, într-o sală mare, cu puţine exponate şi vizitatori scumpi la vedere.
Cum poţi scrie despre ceva prea puţin cunoscut la nivel personal? Despre ceva pe care nu l-ai trăit la adevărata intensitate, ci doar intuit vag, recompunând elemente ulterioare? Cum te poţi pune în pielea oamenilor pentru care bucăţile astea de hârtie, colorate ţipător, au reprezentat copilăria, pretexte de discuţii cu colegii şi cu prietenii, sau de schimburi complicate? Ce poate câinele ăsta, cu surâsul pe buze, transformat în biped şi cu „braţele" larg deschise, să-i transmită unuia pentru care una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei este imaginea cu Ceauşescu zburând de pe acoperişul CC-ului?
Cu aceste întrebări în minte (poate nu formulate chiar atât de frumos) am pătruns în Sala Dalles din Capitală, ademenit în ultimele zile de un afiş de un galben strident, pe care scria mare: „Pif în România, un erou al Epocii de Aur". Pe „Facebook", lângă afişul de prezentare a expoziţiei, organizată de Institutul Francez din Bucureşti, putea fi citit următorul comentariu: „Acesta este un fanzin (graf-zine) francez, devenit revistă datorită popularităţii sale.
Pif, eroul desenat, este simbol pentru naţiunea franceză deoarece prezintă onestitate şi corectitudine. Ca orice fanzin.... Pif a avut libertate.... şi a sfidat regimul totalitarist, cenzura l-a scăpat pur şi simplu. Alături de alte publicaţii (tot fanzine), are onoarea de a fi «gura de oxigen» a tinerilor în «Epoca de Aur». Cu asta ne hrăneam, noi, generaţia decreţeilor". 1 like.
Mă pregăteam, deci, să scriu ceva despre nostalgie. Un articol de presă adevărată, cu tot tacâmul implicat: oameni, mărturii, cifre, atmosferă. Să-i întâlnesc pe „pifioţi" şi să le ascult poveştile despre c