Horia Ghibuțiu: „O luptă virilă pentru progres (însemnând, printre altele, acces tot mai larg la informații, bunăoară, că dincolo e mai puțină lume) - iată o coadă la care ne-am așeza cu plăcere”.

Cade un om de pe un bloc, ajungând jos viu şi nevătămat, pe picioarele lui. Instantaneu, în jurul său se strânge o mulţime de gură-cască. Unul dintre aceştia, ajuns mai târziu, îl întreabă chiar pe protagonistul minunii: „Fiţi amabil, ce se dă aici?”. „Nu ştiu, că acum am picat şi eu”.

Ne-am amintit de acest banc tipic românesc în timp ce priveam cozile imense, formate la sfârşitul săptămânii, pentru vaccinul împotriva gripei noi. Însuşişeful statului a calificat întâmplarea apelând la înţelepciunea populară: „Dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă!”.

S-a deşteptat subit românul în privinţa gravităţii acestei pandemii sau e doar expresia unei datini pur româneşti? În tot cazul, pare că suntem nespus de ataşaţi de ideea de a sta la coadă. Să fim bine înţeleşi, n-am inventat noi rândul şi nici nu deţinem apanajul ideii de a ne încolona, cel mai adesea dezordonat, pentru ceva anume.

Am văzut cozi absurde în Lisabona, la un sediu de bancă unde era deschis un singur ghişeu, iar acolo lucra o funcţionară plictisită, sau şiruri lungi în Barcelona, la cinematograful în care filmele sunt difuzate cu subtitrare.

În România, însă, coada a devenit fenomen social şi a fost dusă pe cele mai înalte culmi ale desăvârşirii absurdului în vremea comunismului. Atunci, am contribuit esenţial la (in)cultura şi (non)civilizaţia cozii stând la orice. La raţia de ulei şi de zahăr; la pâine, de spaimă că ne prind Sărbătorile fără rezerve; la camionul cu bere, duminica, aşteptând cu emoţie să umplem sticlele de lapte de un litru, pentru a asorta cu ceva etapa de fotbal ascultată la radio; la film - îmi amintesc că am stat trei zil